Felul în care a decurs licitaţia pentru privatizarea Oltchim şi faptul că ea a fost cîştigată de un individ care a venit cu aceleaşi strategii de prostire ca în cazul Elodia dovedesc încă o dată că monştrii creaţi de televiziune nu rămîn în televizor, ci, după o vreme, ies de acolo şi ne invadează realitatea.
Mai întîi am rîs de Dan Diaconescu şi de „televiziunea lui de garsonieră“. Unii dintre noi se amuzau, alţii se uitau la emisiunile lui din curiozitate, să vadă pînă unde se poate merge cu aberaţia. În timpul acesta, Dan Diaconescu cîştiga puncte: reuşea să-i îmbrobodească pe cît mai mulţi să creadă în ce spune, să-i devină adepţi, să-i dea bănuţul pe SMS-uri cu răspunsuri la întrebări stupide şi să-i acorde votul. Astfel, omul a strîns, încet-încet, o avere impresionantă şi un capital electoral ce-l transformă la ora actuală într-o voce care contează pe scena politică românească. Ne distrăm pe seama promisiunilor lui gogonate, sîntem convinşi că nu vor exista prea mulţi care să creadă că, dacă va deveni el preşedinte, tuturor românilor li se vor şterge datoriile, ba chiar că fiecare va primi cîte 20.000 de euro? Ne putem distra, dar, în timpul acesta, tot mai mulţi îl iau în serios şi-i dau în cele din urmă votul.
DE ACELASI AUTOR Premiile acestei rubrici pentru 2012 Actorul şi televiziunea Cine pleacă, cine rămîne Ordonanţa pe furiş La fel s-a întîmplat şi cu privatizarea Oltchim. Cînd şi-a anunţat participarea la licitaţie, mulţi au zis că trebuie să fie o glumă proastă, o cacealma în stilul lui caracteristic. Numai că, dacă ne uităm mai atent la cacealmalele lui Dan Diaconescu, observăm că mai toate îi aduc un profit gras şi, prin urmare, sînt cîştigătoare. Nimeni nu-şi imagina că un caz de dispariţie al unei nefericite poate fi construit mediatic în aşa fel încît să stîrnească o întreagă isterie naţională. Că n-o să mai poată dormi liniştit u
