● Radu Mareş, Deplasarea spre roşu, Editura Polirom, 2012.
În fizică, „deplasarea spre roşu“ denumeşte creşterea lungimii de undă cauzată de scăderea frecvenţei radiaţiei electromagnetice; în acest nou roman al lui Radu Mareş – publicat relativ repede după premiatul Cînd ne vom întoarce (2010) –, expresia este o metaforă a procesului psiho-sentimental de modificare a frecvenţei interioare prin care trece personajul principal. Acum că a fost cît de cît elucidat misterul acestui straniu titlu (mai puţin poetic, spre exemplu, decît Zgomotul alb, expresie împrumutată din fizica acusticii de Don DeLillo), ne putem ocupa liniştiţi de confesiunea lui Romi, profesor de franceză într-un oraş din Ardeal. Căci romanul este, de fapt, o lungă şi destul de neconvenţională confesiune, cu destule anticipări şi reveniri, despre care aflăm relativ tîrziu şi cui îi este adresată. Cum bine s-a remarcat deja, povestea avansează înşelător prin cîteva glisări şi abandonuri, căci, de-a lungul întregului proces confesiv, peisajul (sau cromatica naraţiunii, ca să rămîn în sfera termenilor metaforei din titlu) se schimbă de cîteva ori şi abia finalul oferă imaginea limpede a ceea ce înseamnă, în fond, „deplasarea spre roşu“ a personajului (proces care, apropo, poate avea loc chiar şi în spectrul invizibil al radiaţiilor).
DE ACELASI AUTOR Bilanţ 2012 Cel mai rapid roman din lume Conjuraţia Eminescu (II) Inocenţa. Roman & muzeu În prima parte a cărţii, îl aflăm pe profesorul de franceză, ajuns colaborator al ziarului local, în preajma unui personaj energic şi charismatic ce-l convinge să scrie un reportaj despre renovarea unui vechi conac dintr-un sat şi transformarea lui într-un cămin pentru copiii orfani şi cu handicapuri uşoare. Sînt anii ’90, România devenise atracţia horror a reportajelor străine despre „casele de copii ale lui Ceauşescu“, iar reportajul era menit să mai d
