Asistăm, nu fără oarecare mirare, la revenirea în forţă a cuvîntului ciocoi în discursul public românesc. E surprinzătoare vitalitatea unui termen peiorativ care părea să fi fost compromis de abuzul din anii ’50 ai secolului trecut („în inimile lor creştea ura faţă de ciocoi“, Scînteia, 21.12.1949). Brutalitatea soluţiilor epocii („Ia pe ciocoi ca hreanul şi dă-l pe răzătoare“) ar fi putut încărca termenul cu un bagaj ideologic stînjenitor. Nu pare să fie chiar aşa: noi lozinci populiste înfierează ciocoii – „Războiul anti-ciocoi a început cu un succes“ (partidul.poporului.ro); „Am eliberat 500 de localităţi de ciocoi“ (declaraţie citată de hotnews.ro); „Vă rog să ne scuzaţi, domnilor ciocoi, că am cîştigat noi“ (ziare-pe-net.ro); „noii ciocoi de la CNAS“ (discurs în Camera Deputaţilor, 14.02.2012) etc.
DE ACELASI AUTOR Aroganţă Dezastre şi provocări Românii au talent Gen. Sau ceva de genul... E posibil ca revenirea în uz a termenului depreciativ să fie motivată cultural, prin ecouri din literatura secolului al XIX-lea, în primul rînd din romanul lui Filimon. Dacă nu textul, măcar titlul Ciocoii vechi şi noi circulă (încă) în mediul şcolar. Iar literatura transmite în acest caz o parte din discursul public al epocii. Ciocoi a fost un cuvînt extrem de prezent în dezbaterile politice paşoptiste: în Memoriile sale asupra Revoluţiei de la 1848, publicate în franceză (în 1851), Heliade Rădulescu decide să-l păstreze ca atare, încărcat de conotaţiile pasiunii politice: „les ciocoï veulent rappeler Bibesco“; „ces semences de l’enfer, tous les ciocoï dont le nom est synonyme de bec de Belzébuth“ etc.
Mai puţin cunoscută e evoluţia semantică a cuvîntului, dinainte de transformarea sa într-o insultă politică. Dicţionarul academic (DA – Dicţionarul limbii române, Litera C, 1940) consemnează un sens vechi – „servitor domnesc“, „slugă boierească“, „fecior din casă
