Multe dintre poveştile copilăriei noastre se petrec în păduri. Nu degeaba, dacă ar fi să-l ascultăm pe Vladimir Propp (Morfologia basmului, 1928), ci pentru că acolo se desfăşurau iniţierile băieţilor ajunşi la adolescenţă... În nişte spaţii ascunse, misterioase, precum în filmul The Brothers Grimm (2005, regia Terry Gilliam), în care pădurea colcăia de personaje şi magii obscure, descrise într-o manieră naturalistă.
Hansel şi Gretel dau de casa vrăjitoarei în pădure. Albă-ca-Zăpada în varianta Disney se pierde, noaptea, în pădurea în care fiecare copac pare o fiinţă ostilă, gata s-o înşface. Scufiţa Roşie dă de lup în aceeaşi pădure. Merida, din actualul film Disney Brave (2012, regia Mark Andrews, Brenda Chapman), tot în pădure se duce să-şi regleze relaţiile cu mama ei (desigur, conotaţiile psihanalitice sînt nenumărate...).
În pădurea din Cumpătu mă jucam şi eu cînd eram mică, dar şi adolescentă. Ciudat, dar nu-i simţeam – în general – apăsarea şi nici (explicit...) încărcătura metafizică. O luam... ca atare. Nu o interpretam, nu vedeam în ea un spaţiu cu potenţial de trecere, în relaţie cu transcendentul.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu În cazul mării, vezi linia orizontului, vezi explicit contactul dintre ea şi cer. Pădurea e un spaţiu de trecere, dar, în special la vîrstele mai... ingenue, o tratezi ca atare fără să conştientizezi. Adolescenţi fiind, ne refugiam, de cîte ori aveam ocazia, în pădure, unde jucam „faţea“, făceam focuri de tabără, drumeţii sau, pur şi simplu, stăteam.
Pădurea din Cumpătu era conform tipicului din orice pădure, din poveşti şi nu numai: una de foioase, dar şi de conifere, cu veşnicul drum întunecat care ducea, în cele din urmă, la clasica poiană. Poiană care nu era locul de întîlnire al zînelor, nici al ielelor, ci al militarilor care-şi
