Observ, cu mare tristeţe, că România o duce din rău în mai rău, nu atât din punct de vedere material, cât moral. Bine zicea nenea Iancu: „A! Ce coruptă soţietate!... Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul... Bine zice fiu-meu de la facultate alaltăieri în scrisoare: vezi, tânăr, tânăr, dar copt, serios băiat! Zice: «Tatiţo, unde nu e moral, acolo e corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!»". Nu mai avem nici un Dumnezeu, aşa cum se spune în popor. Ne-am mânca între noi şi nu ne mai pasă de nimeni şi de nimic. Nu conştientizăm că cicatricile comunismului încă supurează, că tinerii sunt dezorientaţi, prinşi între cutumele învechite ale moşilor (a nu se citi la modul peiorativ, ci ca făcând parte din sintagma „moşi, strămoşi") şi libertatea gratuită, deşănţată şi, de multe ori prost înţeleasă, a vremurilor noastre. Nu mai ştiu încotro să se îndrepte. În casa de multe ori tradiţionalistă până în măduva oaselor o pândesc hulpav, la miez de noapte, pe Cruduţa goală. Unde este echilibrul. Poate că asta este realitatea, am ajuns o societate dezechilibrată, fără norme, fără limite, fără bun simţ. Nu mai avem mamă sau tată, credem în idoli ciopliţi la estetician şi avem ca unic scop în viaţă un trai ca al lui Becali sau iubiţi ca ai Biancăi Drăguşanu. Nu avem legi, n-avem minte. Cel mai elocvent exemplu este cel de lângă noi, de lângă oricare. Nu aveţi vecini care se cred Dumnezeu? Care fac orice numai pentru că se cred „la ei acasă" şi pe preşul de la intrarea în bloc? Nu v-aţi lovit de „catâri" care nu acceptă nimic altceva decât propria lor idee? Urma de umanitate s-a pierdut şi în faţa bietelor animale care ne încântă zilele. Dacă noi între noi, ca bipezi evoluaţi şi vorbitori ne purtăm execrabil, cu bietele animale care au avut nenorocul de a ajunge în stradă nici nu mai vorbim. Su