Într-o familie oarecare, soţul îşi cumpără un telefon mobil mai performant. E interesat de gadget-urile astea noi şi, cum apare ceva mai bun, pac, trebuie să-l încerce. Vechiul lui mobil ajunge la nevastă-sa care folosise pînă atunci tot un aparat de-al lui, căzut în dizgraţie. Telefoanele lui vechi, la care pînă şi nevastă-sa renunţă, ajung la părinţi sau la socri. Sînt ultimii la care ajunge invenţia, ultimii la care ajunge licărul stins al tehnologiei. Pe vremea cînd soţul avea – să spunem – un Nokia E71, bătrînii încă mai aveau o paleaşcă de Samsung din cel care se deschidea prin alunecare, neinteligent, dar pe care părinţii îl găseau teribil de fancy. În lumea tehnologiilor, bunicii sînt în urmă cu vreo trei-patru ani; foarte, foarte mult la viteza cu care se mişcă acum lucrurile. Oricum, nici pe alea vechi nu ştiu să le folosească cum trebuie, apasă aiurea pe tot felul de butoane, dau peste cap setările şi apoi se plîng că „s-a stricat“. Cînd se obişnuiesc cît de cît cu telefonul pe care-l aveau, dau buzna copiii care, cu fericirea aprinsă în ochi, le aduc ceva nou (mă rog, vechi): „Ia uite ce mişto e ăsta, uite ce poze face, ce ecran mare are, poţi să intri şi pe Internet (!!), dar trebuie să îţi schimbi abonamentul...“ Totul pînă la Internet şi alt abonament. Orice progres are o limită.

DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Timp La fel cu televizoarele. După ’90 îşi luaseră şi părinţii noştri – ca toată lumea – televizor color. Începuse frenezia. În sfîrşit, televizoarele astea erau la liber, pe toate drumurile. L-au folosit o grămadă de ani, pînă cînd a cedat şi pînă cînd copiii le-au dat vechiul lor televizor – un Sony Trinitron, să spunem –, pentru că ei îşi luaseră deja unul din cele plate, ca tablourile, un LCD. La pachet cu televizorul de la copii a venit şi măsuţa pe care stătea. Părinţii au renu