Aşadar, inima, cordul, lucrarea timpului care, cum ştiu toţi clasicii, îşi reduce, nemernicul!, postulatele la absurd, Emeric Ienei în cea mai importantă dintre finalele vieţii, pe care bineînţeles că o va câştiga.
În fotbalul nostru mizer, în care atât de lesne se suceşte gâtul spumant al exuberanţei, Emeric Ienei rămâne excepţional, asortând fără nicio greşeală nobleţea la costumele sale. Cine îmbină mai bine decât Domnia Sa eleganţa cu discreţia? Nu cred că victoria de la Sevilla este cea mai frumoasă dintre victoriile sale, nu, eu cred că această viaţă excepţională trăită în decenţă este un far cu mult mai înalt, o cupă la care şi mai puţini aleşi ajung.
Am vorbit, de câteva ori, la telefon, cu Emeric Ienei, căci nu obişnuia să refuze pe nimeni. Bun-simţ şi simţul măsurii, pe toate le are acest gentleman de Belle Époque, ce poate fi mai scandalos? Era de o insuportabilă normalitate: răspundea cu răbdare chiar şi celor mai stupide dintre întrebări. Nu l-am simţit niciodată revoltat de cât fotbal habar n-am. Dar nu doar cu asta am rămas, nicidecum. Să fie vreo şase ani de atunci. L-am sunat să comenteze, repede, cum era cândva la ziar.
Era imperios necesar, ardea!, şi domnul Ienei ce făcea? Era o duminică (bănuiesc că Oradea este ultimul nostru oraş de duminici), trecuse de prânzul cel mic, ziariştii fără viaţă n-au nici maniere, iar Emeric Ienei s-a scuzat că este cu soţia la o cofetărie, să-l înţelegem. Cofetărie! Cine mai foloseşte acest cuvânt? Excepţional!
În dezintegrarea societăţii noastre, în această viteză atroce cu care pierdem tot, mă gândesc la Emeric Ienei ca la cel care ne lipseşte cel mai mult. Inima sus, domnule Ienei, e atâta nevoie urgentă de Domnia Voastră!
