Plecând de la declaraţia domnului Radu Gheţea, preşedintele CEC Bank, că doar 21% dintre întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-urile) din România apelează la credite bancare, restul firmelor apelând la resurse proprii sau alte tipuri de resurse, vreau să discut în acest articol despre şansele IMM din România de a supravieţui decent, dacă nu să constituie şi motorul economiei, ca în ţările dezvoltate.
După cum ştim cu toţii, antreprenorii preferă să acţioneze decât să caute timp îndelungat cele mai bune soluţii, aşadar ei nu pot aştepta decizia băncilor de a-i finanţa sau nu. Aici intervine rolul băncilor şi al fondurilor de garantare şi de contragarantare, pentru a încuraja micii întreprinzători să apeleze la credite bancare, în locul altor soluţii de a-şi finanţa investiţiile şi activitatea curentă. Pentru a beneficia de aceste credite, este necesar ca antreprenorii să înţeleagă că bilanţul contabil trebuie să conţină date relevante şi reale despre activitatea companiei, deşi de multe ori ei preferă să prezinte băncii un bilanţ gol, în mare parte din cauza fiscalizării excesive din România. Astfel, se conturează un cerc vicios, în care băncile acuză IMM că nu sunt \"bancabile\", adică nu au date financiare solide, o situaţie juridică şi poziţie pe piaţă stabile, în timp ce administratorii micilor companii se plâng de lipsa deschiderii băncilor comerciale faţă de nevoile lor.
În plus, prevederile acordurilor de la Basel (fie în forma existentă, Basel II, fie în cea viitoare, numită Basel III) asimilează creditele pentru IMM în general în cadrul finanţărilor de tip retail. Astfel, produsele de creditare sunt standardizate, spre deosebire de creditele acordate companiilor mari. Din acest motiv, antreprenorul nu poate \"adapta\" modalitatea de finanţare la nevoile lui reale, iar condiţiile de accesare a creditului sunt fixe (do-bânzi, comisioane, garanţii a
