● Premium Rush – Cursă fără frîne / Premium Rush (SUA, 2012), de David Koepp.
În limba română, noţiunea de film de serie B e adesea folosită la paritate cu cea de film (american) prost, dar, în limbaj industrial, „seria B“ desemnează, pur şi simplu, o categorie de produse proiectate nu cu scopul de a sparge piaţa, ci doar cu acela de a o menţine aprovizionată, iar memoria instituţională a criticii de film îi reţine asocieri mai curînd pozitive. Aşa-numita „politique des auteurs“ lansată de Cahiers du Cinéma în anii ’50 a fost un efort concertat de a aplica paradigma romantică a valorii estetice (cultul geniului, primatul autoexpresiei şi al viziunii personale asupra lumii etc.) în cazul unor opere care pînă atunci trecuseră, în ochii intelighenţiei, drept cel mult superior-comerciale (opera unui Hitchcock sau a unui Howard Hawks), dacă nu chiar drept serie B din cea mai umilă (opera unui Samuel Fuller sau a unui Anthony Mann). Oarecum în paralel cu revoluţionarii de la Cahiers…, dar sui-generis, criticul american Manny Farber juca la ambele capete ale spectrului estetic (capătul cel mai elitist fiind cinema-ul de avangardă, iar capătul cel mai plebeu fiind seria B), împotriva centrului. Centrul era, pentru Farber, teritoriul mastodonţilor sau al „elefanţilor albi“, iar noţiunea lui peiorativă de „elefanţi albi“ cuprindea laolaltă blockbuster-uri (Christopher Nolan-ismele timpului său), filme de Oscar (King’s Speech-urile timpului său) şi mainstream festivalier (mai mult de trei sferturi, să zicem, din selecţia unei ediţii obişnuite de Cannes): pe scurt, filmele-eveniment, a căror înălţare deasupra masei filmelor de rînd tinde să fie luată de publicul generalist drept rezultat al unei selecţii naturale, cînd, de fapt, cele mai multe dintre ele ies în faţă nu pentru că sînt mai bune, ci doar pentru că sînt mai bine poziţionate, în virtutea unei combinaţii de
