● Insula (cu jucării) de Gellu Naum; Ada Milea & Bobo Burlăcianu
Duminică după-amiază, clubul de la Muzeul Ţăranului e plin de puştime, de la bebeluşi care dorm în cărucioare la copii de 7-8 ani. Cei mai mulţi sînt „grădinarii“ de 3-4 ani însoţiţi de părinţi. Fetele – majoritare – au cîrlionţi moţaţi cu grijă de mama şi „converşi“. Băieţii – puţini – stau stingheri pe margine, nu socializează nici măcar unul cu altul. Atîta femininate guralivă îi intimidează. Pe băncuţele din faţa scenei se înghesuie, cu scîncete şi reclamaţii, vreo zece fetiţe. La cele două capete, doi băieţei stau tăcuţi. Unul s-a aşezat cu spatele la scenă, urmărindu-şi cu interes vecinele. Ar vorbi cu ele, dar nici una nu îi dă atenţie. Pălăvrăgesc agitat şi din cînd în cînd strigă smiorcăit: „maamii“. Pe scenă intră Ada Milea şi Bobo Burlăcianu. „Aţi auzit de Robinson Crusoe?“ întreabă Ada. Puştimea încetează zarva ca să se gîndească serios. „Daaaa. Nuuuu.“ Ada îi linişteşte. „Bine, vă povestim noi.“
Insula lui Gellu Naum este joaca lui Bobo cu pluşaţii: ursul-pirat Pierre, văcuţa-sirenă, bondarul (sau ce-o fi) Vineri, mieii şi alte chestii. Bobo e omul-poveste, joacă multiplu (toate personajele), mînuieşte blănoşii naiv-lasciv (văcuţa e sexy, iar piratul – un Don Juan stîngaci), construieşte spaţii de joc neaşteptate (sub t-shirt-ul pe care scrie „ship happens“) şi are capacitatea uimitoare de a-şi schimba vocea dacă poartă ochelari de soare à la John Lennon. Bobo povesteşte pentru fiecare copil ca şi cum ar face-o pentru băieţelul lui, Radu. „N-aş vrea să aflu / ce căuta la dumneata / nevasta mea.“ Vocea ursului e gravă, unicul lui ochi de pirat ar vrea să fie încruntat, dar cu atîta pufoşenie de blană e cam greu să pară ameninţător. „Te rog să-mi promiţi / c-o să-l eviţi / are un caracter de pirat / o să fug de la el imediat“, se smiorcăie văcuţa. „Cînd o să vii / o să putem vo
