De douăzeci de ani, prin zgomotul politicii româneşti răzbate, constant, o tînguire după Rusia. O practică oameni de la stînga, probabil din nostalgie, dar şi oameni de la dreapta, probabil din „pragmatism“. Nu cred că există guvernare de după 1990 care să nu fi avut în proiect fie normalizarea relaţiilor cu Rusia, fie relansarea relaţiilor cu Rusia. Nu cred să fi fost discuţie serioasă despre economia românească după 1990 să nu se fi evocat, drept potenţial benefic, elementul rus, fie ca investiţii în România, fie ca piaţă de desfacere pentru produse româneşti – de cele mai multe ori, discuţiile economice despre Rusia se refereau la dependenţa României de importul de gaze.
De curînd, Victor Ponta a verbalizat din nou dorul de Rusia, spunînd din suflet, ca pe o confesiune (da, chiar aşa a spus, că e o mărturisire!) că şi-ar fi dorit pentru Oltchim un investitor rus. Că tipul admiră China, Cuba şi Rusia ştiam, aşadar nu mă surprinde că actualul premier doreşte sporirea prezenţei ruseşti în România. Nu prea îl auzi să suspine după americani sau după nemţi, dar după ruşi şi chinezi suspină, vorba poetului, cum se suspină.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace Adevărul este că, de cînd a apărut statul modern român, nu am reuşit să găsim în nici un moment al istoriei noastre tonul corect al relaţiei cu Rusia, astfel încît să avem încredere unii în alţii şi să clădim împreună ceva în beneficiu mutual. Cauza principală este obiectivă. Relaţia dintre România şi Rusia este o relaţie dramatic asimetrică, între o putere planetară şi o ţară cu profil regional, deseori fragilă. Mai plastic vorbind, o relaţie dintre un mascul supergreu şi un ţînc uşurel. Evident, dinamica relaţiei e dată de cel mai puternic. Rusia a decis mereu cum e relaţia cu România şi România a reacţionat. Niciodată România nu a dat tonul rel
