La începutul anilor ’90, oamenii se împărţeau în două categorii: cei cu spirit întreprinzător, care aveau curajul să înceapă o afacere, şi ceilalţi, care nu îndrăzneau să-şi părăsească slujbele cu lefuri sigure de la stat şi asistau la schimbările din jurul lor ca nişte spectatori. Nu vorbim aici de marile afaceri şi marile tunuri de atunci, ci de cetăţenii obişnuiţi, care şi-au dat repede seama că în capitalism se pot scoate bani din nimic. E adevărat că cei mai mulţi dintre ei aveau antecedente şi ceva relaţii şi se ocupau cu mici învîrteli şi pe vremea cealaltă.

DE ACELASI AUTOR Am fost în clasă cu "Missa"! Copilul superhero Atunci cînd ai un alien în stomac La final de sezon - despre rămăşiţele zilelor de vacanţă Mulţi ospătari şi şefi de sală au devenit peste noapte proprietarii unor birturi, responsabilii cu aprovizionarea de prin întreprinderi, care ştiau de unde se pot procura carne, ouă şi alte bunuri pe care le vindeau „pe sub mînă“ la suprapreţ, au făcut în continuare comerţ, de data aceasta în mod legal, înfiinţîndu-şi mici firme. Însă unul dintre cele mai interesante fenomene (care nici astăzi nu a dispărut cu desăvîşire) a fost cel al „afacerilor“ stradale, pe principiul cumperi ieftin şi vinzi mai scump. Şi pentru că nu exista nici o lege care să reglementeze acest fenomen, tarabagii au început să apară şi să se înmulţească peste tot unde era cît de cît un vad comercial. De obicei, erau afaceri „de familie“ şi nu presupuneau cine ştie ce strategie sau cercetare a pieţei, iar banii se făceau „cu cîrca“: mergeai zilnic, uneori chiar şi pe jos, pînă „la angro“ (în Bucureşti tocmai se deschisese complexul Europa, această Mecca a comercianţilor din anii ’90), făceai „aprovizionarea“ cu marfă, eventual o aduceai pe strada ta şi o vindeai la taraba din faţa propriei tale locuinţe. Cunosc un caz, dintr-un oraş din nordul Moldovei, în care doi fraţi