Din nefericire, răspunsul exact la întrebarea de mai sus l-ar putea da doar N. Ceauşescu – dar nu mai e cazul. Din fericire, putem şi noi intui cîte ceva din raţiunea acestei suspiciuni – cunoscînd cît de cît personajul şi mai ales cunoscînd banda desenată românească a acelor ani.

Pentru că situaţia e cu totul paradoxală. Pe de o parte, perioada cea mai bună pentru consumatorii de BD din România aceasta a fost: cea de la cumpăna anilor ’60-’70. Revistele franţuzeşti pentru copii Vaillant (ulterior Pif Gadget) erau de vînzare la chioşcurile noastre de ziare – în virtutea faptului că erau editate de Partidul Comunist Francez –, iar autorii români de BD aveau la dispoziţie cel puţin trei reviste autohtone în care puteau publica: Cutezătorii (apărută în 1967, ca săptămînal, continuatoare a pînă atunci lunarului Cravata roşie, ex-Scînteia pionierului) şi revistele pentru copii mai mici Luminiţa şi Arici-pogonici (ultima avea să-şi schimbe apoi titlul în Şoimii patriei). În anii despre care vorbim, Cutezătorii oferea săptămînal pînă la trei planşe de BD (povestiri istorice, science fiction, poliţiste etc.) de bună calitate, graţie unor autori comparabili cu cei din Occidentul vremii. În condiţiile în care revista (plus echivalentul în limba maghiară, numit Jobarat) atingea un tiraj de peste 300.000 de exemplare, un autor de BD publicat în Cutezătorii cîştiga între două şi patru mii de lei pe lună – ceea ce depăşea cu mult salariul unui inginer dintr-o fabrică a timpului. Aceasta a fost jumătatea plină a paharului. Cealaltă jumătate s-a golit tot în timpul lui N. Ceauşescu: spre sfîrşitul anilor ’70, săptămînalul Pif Gadget sau lunarul Rahan pătrund tot mai greu şi mai rar în România (despre alte produse BD occidentale nici nu poate fi vorba), iar schimbarea cea mai dramatică are loc la nivelul revistelor autohtone – Cutezătorii îşi reduce numărul de pagini, drept