Adevărul e că nu poţi înţelege pînă la capăt reculul hotărît al lui Dan C. Mihăilescu în faţa egoprozei mizerabiliste şi erotizate a vremurilor noastre pînă nu-i citeşti eseurile despre „trecut ca reumanizare“, cu hipnotica Românie interbelică, dar şi cu „anii decepţiei“. La fel, nu poţi înţelege, în amploarea sa, sfînta oroare de mail şi sms (însă nu şi de un site propriu, meseriaş eleborat) pînă nu-i citeşti empaticele eseuri despre eul din scrisorile eminesciene sau cele caragialiene. Între ele, lectura corespondenţei lui Caragiale – din volumul I.L. Caragiale şi caligrafia plăcerii, apărut recent la Editura Humanitas – este un subtil spectacol de sine cu idiosincrazii, mici (şi mari) plăceri, bonomii şi intransigenţe, o pledoarie fără leac pentru epistolarele altor vremi, dar şi o exorcizare (prin recitire) a „dracului gol“ prezent în orice scrisorică, răvăşel, bileţel de amor caragialian. Cu această neaşteptată împărţire între „dracul gol“ (din operă) şi „dracul scris“ (din viaţă) Dan C. Mihăilescu pigmentează teoreticaua textuală şi se situează de partea vieţii, a memorialisticii epistoliere, căutînd şi de astă dată adevărul vieţii, nu pe acela (nesigur, suprapus, oglindit) din operă.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Pentru Dan C. Mihăilescu (deghizat aici în psiho-critic de plăcere) „cheia camerei de taină a sufletului caragialian“ se află tocmai în colericele, dramaticele, (auto)ironicele sale epistole, citite cu o plăcere de-a dreptul gurmandă. Nu poţi – după ce-l „asculţi“ pe Dan C. Mihăilescu“ (căci tonul „omului care aduce cartea“ se insinuează printre rînduri) citind scrisorile (cu sublinieri, reluări, apăsări şi diagnostice memorabile) – să nu vezi în ele ce nu văzuseşi pînă acum şi să-i dai dreptate cititorului foarte implicat afectiv: „Trei ingrediente esenţiale pentru eul epistolar car