Este personajul meu paratrăsnet. Ei îi povestesc despre cum şi-au complicat oamenii minţile, pentru că ea depozitează inocent o umanitate pe care o vom uita în curînd. Micuţa chinezoaică acţionează ignorînd o analiză de tip cauză-efect. Ea este curajoasă pentru că are temeri, şi nu anxietăţi. Ea nu se conştientizează nevrotic. Micuţei chinezoaice îi povestesc care este slujba mea, iar ea mă înţelege greu. Sau aproape deloc. Pentru că ea nu a aflat de anxietate. Pentru ea mă lupt eu uneori ca anxietatea să nu fie (re)inventată. E de ajuns să se teamă din cînd în cînd de tunet sau de un cîine. Dar nu mi-aş dori să-i fie ziua implodată de cancerul îngrijorărilor, de teama de judecata celorlalţi, de obositoarea tensiune dedicată atenţiei respiraţiei sau bătăilor inimii. De micuţa chinezoaică ascund textul de mai jos…
Anxietatea este pîinea mea. Anxietatea este dumicatul îmbucat cu glazură de coşmar, cu cereale, la micul dejun, cu aromă de brunch, pe farfuriuţă, în timpul pauzei de cafea, este un sfert din meniul de cină şi pe genericul filmului de seară de pe TCM. Anxietatea este cutia pe care nu vrem s-o deschidem, dar care e în permanenţă întredeschisă. Este copilul secolului al XX-lea şi veselul locatar al sufletelor noastre de secol XXI.
Anxietatea. Atacul de panică cu agorafobie. Anxietatea de sănătate. Anxietatea fobiilor simple. Anxietatea socială. Anxietatea din paranoia, anxietatea psihotică, anxietatea posttraumatică. Anxietatea obsesională. Angoasa. Anticiparea anxioasă. Anxietatea somatică. Îngrijorarea. Teroarea. Tot, tot. Anxietatea generalizată.
Cele de mai sus sînt pîinea mea. Pîinea atent clasificată a manualelor de psihiatrie, adusă la masa psihoterapiei. Psihanalistul care o priveşte din faşă, de cînd copilul este un boţ nediferenţiat care urlă după invulnerabilitate, rogersianul care o acceptă ca o pre-condiţie a creşterii, sistemi
