Ani la rînd, atît înainte, cît şi după aderarea la UE, fondurile europene au reprezentat un subiect major în spaţiul public românesc. Nu subiect de dezbatere, ci subiect de consens: toată lumea era convinsă că banii de la UE ne vor ajuta să ne modernizăm şi să recuperăm decalajul faţă de alte ţări. Ani la rînd, discuţia despre fondurile europene a fost – cum ar zice specialiştii în marketing – „aspiraţională“: în 2007, cînd se vorbea despre cele 20 de miliarde care ar urma să poposească în săraca noastră ţărişoară, se umplea cerul patriei de vise, iar pămîntul ei se acoperea de autostrăzi, pensiuni turistice, roade ale agriculturii capitaliste, făbricuţe şi ateliere (IMM-uri, adică) şi alte minuni cotidiene. ONG-urile visau şi ele că îşi vor putea face programele pe bani adevăraţi şi siguri. Şi mulţi. Politicienii de toate culorile şi-au cîrpit discursurile electorale cu promisiuni că vor atrage mai multe fonduri europene pentru localitate ori pentru ţărişoară. (Unii au şi reuşit – există primari care chiar se pot lăuda cu asta.) În fine, dacă ne uităm prin presa anilor din urmă, observăm că, în felul de a vorbi/scrie despre cele 20 de miliarde, exista o mare încărcătură emoţională: mulţi oameni îşi puseseră speranţele şi aspiraţiile în aceşti bani.
DE ACELASI AUTOR După sfîrşitul lumii Proasta guvernare continuă Majoritatea absentă Mîndria naţională, o dată pe an S-a ales praful de aspiraţiile noastre. De cîtva timp, cînd vine vorba de fonduri europene – la televizor, la radio sau în ziare – se toacă abundent „rata scăzută de absorbţie“ şi se dau explicaţii tehnice, iar întrebarea cu iz lenininst „ce-i de făcut?“ nu mai are nici un rost. Mai nou, se preconizează crearea unui minister special pentru administrarea fondurilor europene. Adică o re-centralizare; om vedea, dar mi se pare o mare sărăcie de idei manageriale: cînd ceva nu merge în România, cineva
