Cine crede că deţine adevărul absolut se înşală. Un exemplu de ultimă oră este controversata privatizare a combinatului Oltchim. Unii reprezentanţi ai clasei politice susţin că ar fi în posesia adevărului absolut, care, în realitate, trădează mari interese - politice, bineînţeles!, în timp ce alţii presupun că "povestea este cusută cu aţă albă" chiar de către tabăra adversă. Cu alte cuvinte, adevărul absolut este un mister. Unul care dă bătăi de cap atât partidului de la guvernare cât şi celui din opoziţie. Ba chiar are tupeul să se spele pe mâini cu viaţa celor 3.000 de angajaţi ai Oltchilm şi cu familiile acestora; cu lumea care se crede avizată în subiectul cu pricina, sau măcar în căutarea adevărului relativ. Nu ar fi pentru prima oară în istoria privatizărilor de la noi, din '90 încoace!

Ei bine, adevărul absolut nu este o sintagmă arestată la domiciliu; ţinută sub obroc, interzisă, practic, să funcţioneze. Nu mai este, conform definiţiei, nici "suma adevărurilor relative privite în devenirea lor infinită". În zilele acestui înnourat mileniu, adevărul absolut este un secret... furios. Unul bine ticluit de "forţe obscure" şi lăsat să se manifeste slobod; în deplină libertate. Alimentând, astfel, din belşug, nu numai nemulţumirile, încruntările de pe scena crizelor autohtone, ci şi imaginaţia celor mai năstruşnice personaje dâmboviţene: de la unii lideri politici contestaţi, la personaje cu pretenţii absolute în dominarea economiei româneşti. Totuşi, în cazul Oltchim, cineva are ştiinţă despre adevărul gol-goluţ al acestui "basm" cu final aşteptat. Aşa cum toată lumea românească, bine informată, a găsit cheia spre misterul distrugerii agriculturii şi a industriei, al manierei de abordare în obţinerea şi risipirea, de cele mai multe ori, a fondurilor europene; a tranşării problemelor care au pus la zid Învăţământul şi Sănătatea. Exact după urechea... suf