Aşteptăm ca cineva, de undeva, să ia o decizie pentru viaţa noastră.

Citesc acest fragment din „Jurnalul fericirii - Manuscrisul de la Rohia" de N. Steinhardt: „Ce urmăreşte ancheta penală politică într-un regim comunist? Depersonalizarea. Pierderea «feţei», adică distrugerea eului. Eul psihic şi etic şi eul exultant trebuie să piară înainte de moartea fizică a condamnatului. Acesta va fi devenit an unperson - în stil orwellian - când se produce lichidarea sa.

Omul vizat ajunge să-i fie atât de silă de el însuşi încât el: a) ori nu ţine să trăiască ori b) se va mulţumi cu o viaţă strict fizică şi animală. (Pe aceasta regimul e dispus să i-o tolereze.) Într-un anumit sens, comunismul e milostiv: cel pe care-l dă morţii e o ne-fiinţă (un ne-om), ceva din care a ieşit duhul, adică viaţa."

Recitesc fragmentul şi, nu ştiu de ce, îmi amintesc cu o strângere de inimă ziua când Ceauşescu a căzut, când am ieşit din sistemul comunist, din acea Românie-închisoare. Nu evenimentele, ci starea îmi amintesc: fericirea. Mă gândesc că atunci eram nişte fiinţe părăsite de duh. Dar noi nu ştiam că suntem fără duh, fără „feţe", pentru că eram îmbătaţi de libertate, iar viitorul ni se părea, cum altfel?, luminos. Eram nişte animale fericite.

Recitesc însemnarea lui Steinhardt, aşternută în volum sub titlul „Camera 36 (Gherla)", şi privesc în jur, în piaţă, în metrou, pe stradă, la televizor. Tot nişte animale fără „feţe", dar isterice, care nu se bucură de libertate, de şansa de a face lucruri frumoase în libertate. Toţi aşteptăm. Aşteptăm să se întâmple ceva important în viaţa noastră. Aşteptăm de la guvern, de la preşedinte, de la politicieni, de undeva, ca cineva să ia o decizie pentru viaţa noastră. „Să se ia măsurile corespunzătoare!" Iar aşteptarea ne enervează, este de-a dreptul insuportabilă, noroc cu televizorul, care ne mai umple aşteptarea