Abordez acum şi câteva din opiniile lui Nicodim Milaş, pe aceeaşi temă.

Comentând canonul 4 al Sinodului I Ecumenic de la Niceea, marele canonist dalmaţian menţionează şi Enciclica ecumenică adresată tuturor Bisericilor din lume. În fapt, ea completează dispoziţiile acestui canon când spune că „şi poporul trebuie să participe la alegerea episcopului” (textual: ... dacă este vrednic pentru aceasta şi dacă poporul îl alege”. Această regulă era moştenită din epoca imediat apostolică şi poate fi găsită în epistola pe care Clement Romanul le-o adresa Corintenilor, în sensul că alegerea episcopului se făcea „în zi de Duminică, adunându-se poporul împreună cu soborul presbiterilor şi fiind prezenţi episcopii”.

În Sinodul al IV-lea Ecumenic, din Calcedon, episcopul Ştefan din Efes, spre a dovedi că el ocupase scaunul în mod canonic, precizează că „a fost ales pentru acest scaun episcopal de către 40 de episcopi, prin voturile celor mai distinşi fruntaşi ai clerului şi ai întregului popor”. Nu mai puţin concludent este canonul 6 al Sinodului de la Sardica. Acesta se referă limpede la situaţia în care „mulţimile, adunându-se, s’ar ruga să se facă aşezarea episcopului cerut de ele”, dar alegerea nu se poate face din cauza absenţei nemotivate a unuia din episcopii electori. În acest caz, alegerea se va face de către cei prezenţi, deoarece „trebuie împlinită voinţa mulţimii”.

Sfântul Vasile cel Mare, în una din epistolele sale pastorale (citată tot de Milaş) aminteşte că „alegerea păstorului pe seama unei cetăţi anume cade în sfera de competenţă a episcopilor, dar votul poporului are însemnătate decisivă în această chestiune”. Iar Milaş comentează concluziv: În primele cinci secole ale Bisericii, la alegerea episcopului „votul poporului era tot atât de decisiv ca şi votul episcopilor şi fără consimţământul poporului nimeni nu putea ajunge episcop”.

Adau