Criza financiară pe care o traversăm este unică. Drumul către normalitate va fi lung, dureros şi, mai ales, costisitor.

Fiecare criză financiară are elementele sale definitorii, dar astfel de implozii se aseamănă în mod remarcabil. În toate cazurile din istorie am văzut că o perioadă de bunăstare aduce cu sine multe riscuri financiare asumate inconştient, apoi creditarea creşte nesustenabil până când ne dăm seama că ceva nu-i în regulă. Atunci când o facem însă e, de regulă, prea târziu. Şi nu există nicio soluţie miraculoasă pentru ieşirea din recesiunea cauzată de crize financiare.

Ce nu s-a mai văzut până azi e o criză financiară în care datoria publică să atingă asemenea cote paroxistice. Ar fi de înţeles dacă am fi în război total în care naţiunile să lupte pentru propria existenţă. Dar un aşa hal de îndatorare pe timp de pace nu s-a mai pomenit. Şi ce-i de făcut? Păi nicăieri nu e scrisă o soluţie rapidă sau comodă.

Metoda lui Keynes am încercat-o. Guvernele au aruncat bani în bănci şi programe de ajustare doar ca să vedem că efectul este un cerc vicios care amână povara datoriei din trecut către azi şi de azi către viitor. Metoda distructivă nu e o soluţie. Am încercat-o şi pe aceea în anii dintre războaiele mondiale şi rezultatele au fost dezastruoase. Ce vedem azi în zona Euro e un fel de metoda Hayek-lite, cu austeritate fiscală şi monetară. Dar austeritatea sufocă economiile de la periferia Europei. Dacă o ţinem tot aşa, Spania are şanse să retrăiască războiul civil din urmă cu 80 de ani.

Marx a avut şi el şansa lui. Probabil că mulţi dezamăgiţi ar vrea să mai încerce o dată, dar raţionamentul e simplu. Capitalismul (cu toate problemele lui) funcţionează, comunismul nu. Marele absent din dezbaterile pe temă este Milton Friedman, acea contradicţie în termeni a economiei mondiale: intervenţionistul adept al pieţei libere