Stagiunea Operei Naţionale Bucureşti s-a deschis cu Bal mascat de Verdi, noua producţie inclusă în repertoriu în luna iunie, într-o montare pe care am detaliat-o la acel moment. Revăzând spectacolul, am avut aceleaşi uimiri şi dezamăgiri ca şi atunci, ba chiar s-au mai adăugat şi altele. Spre exemplu, în scena „spânzurătorii“, Renato şi apoi complotiştii intră în scenă din fundal, Riccardo se salvează ieşind în culise prin dreapta, rugându-şi prietenul să o însoţească pe Amelia pentru a o feri de agresori; ei bine, şi cei doi ies în final… prin dreapta! Şi atunci, se naşte o întrebare de bun-simţ: de ce Amelia nu a plecat imediat cu Riccardo în acea direcţie, fără a mai genera alte complicaţii? Pentru că… drama trebuia să continue! Dar stupizenia regizorală rămâne… Din păcate, nu este un aspect singular. Trecând peste elementele de regie şi scenografie, publicul – nu chiar foarte numeros – a urmărit două debuturi aşteptate cu real interes. Pentru prima oară pe scena ONB, tenorul Cristian Bălăşescu, de la Opera din Timişoara, a susţinut rolul Riccardo cu siguranţă, având experienţa apariţiilor în partitura verdiană la teatrul timişorean, etalându-şi glasul calitativ, condus cu îngrijire şi muzicalitate, cu o frazare frumoasă, aducând şi accente expresive în plan vocal, rezolvând cu dezinvoltură ţesătura dificilă şi acutele solicitante, optând însă nefiresc, în aria din ultimul act, pentru o emisie nazală, ceea ce a diminuat din unitatea demersului său solistic, în general demn de a fi aplaudat. După reacţiile „unora“ din sală, a fost clar însă că parte dintre spectatori veniseră pentru a împărţi ovaţii altor interpreţi, o voce distinctă strigând cam prea subliniat „bravo“ şi când nu prea era cazul… Dar apreciata soprană Sorina Munteanu a debutat în rolul Amelia (ceea ce ar fi fost normal să se menţioneze pe „fluturaşul-program“), dorind probabil să conture