În primii ani după dispariţia regimului comunist din România, intelectualii vizibili în spaţiul public românesc au început să îşi exprime puncte de vedere privind evoluţia de ansamblu a societăţii, afirmându-şi cu insistenţă neapartenenţa la niciunul dintre partidele politice implicate în jocul democratic al acelor timpuri.

Ideea neapartenenţei politice, a neimplicării intelectualilor marcanţi ai acelor vremuri în jocurile politice imediate sau în deciziile luate în interiorul partidelor politice a ajuns să fie obsesivă. Foarte curând această obsesie a avut ca efect construirea unui şablon în imaginarul public, în conformitate cu care politica şi partidele politice sunt coruptibile şi de multe ori imorale, în timp ce opiniile civice "nealiniate", cele susţinute în numele principiilor şi instituţiilor democratice ar fi singurele cu adevărat morale şi benefice pentru societatea românească.

Alegerea lui Emil Constantinescu în calitate de preşedinte al României a reprezentat într-un fel triumful acestei perspective. De fapt, odată cu "victoria societăţii civile asupra clasei politice" la sfârşitul anului 1996, societatea românească începea să accepte "infiltrarea" intelectualilor în politică, trecând astfel într-o nouă fază. Desigur au continuat să rămână personaje publice provenind din mediul academic care să considere că tot ce poate fi mai rău pentru un intelectual, soluţia sigură de maculare a discursului acestuia, este accederea sa în spaţiul politic. Aceştia sunt însă din ce în ce mai puţini, vreme în care numărul intelectualor care se implica în mod direct şi organizat în politica este în creştere, şi odată cu prezenţa capăta tot mai mulţi susţinători şi ideea conform căreia participarea lor la decizia politică nu poate decât să ajute progresul şi stabilitatea vieţii publice româneşti.

A existat astfel o vreme în care unul dintre principalii acta