Oamenii care protestează la Oltchim pentru a-şi recupera salariile restante au o problemă mult mai mare decât aceasta, pe care nu o văd din cauza sărăciei de azi. Problema cea mai mare este ce se va întâmpla cu ei dacă privatizarea eşuează şi combinatul la care au lucrat cea mai mare parte a vieţii lor rămâne închis. Cine îi mai angajează pe aceşti oameni, majoritatea trecuţi de 45 de ani?! În România, este aproape imposibil să găseşti un loc de muncă decent dacă ai 45-50 de ani. Vârsta este considerată a fi una înaintată de cea mai mare parte a angajatorilor, deşi aceşti oameni valorează, adesea, mai mult decât tinerii absolvenţi. Sunt oameni care au nu doar experienţă de viaţă, ci şi experienţă în câmpul muncii, sunt mai responsabili şi mai dornici să facă treabă. Chiar şi cu aceste avantaje, aproape nimeni nu mai angajează muncitori de această vârstă. Asta deşi un studiu recent arăta că în anii următori companiile, inclusiv multinaţionalele, vor căuta oameni cu experienţă şi că vom vedea în acest sector un număr tot mai mare de angajaţi cu vârste de peste 50 de ani.

Însă, deocamdată, acestea sunt doar deziderate, iar pentru muncitorii care îşi cer drepturile restante în stradă aceste lucruri nu cântăresc deloc. Nu se gândesc la ce va fi mâine, nici nu par să observe că alţi angajatori nu dau niciun semn că le-ar putea face loc în companiile lor. Ei au deocamdată sărăcia zilei de azi, povara datoriilor neachitate deoarece nu şi-au primit salariile la timp.

Având în vedere aceste aspecte, nu trebuie să ne mire faptul că România se află în topul ţărilor cu cel mai mare risc de sărăcie, în care viitorul sună sumbru. Singura şansă a oamenilor cu vârsta de peste 50 de ani este să lucreze la negru, aşa cum au făcut mulţi alţii înaintea lor. Acest lucru are repercusiuni nu doar asupra economiei din prezent, dar şi în viitor. Această generaţie nedori