Doi amorezi ţinându-se de mână şi hârjonindu-se în public... o imagine absolut firească pe vremuri, la care mă uit astăzi amuzată, cel mult cu indulgenţă...
Încerc din răsputeri să-mi amintesc ultimul gest romantic pe care l-am făcut pentru iubitul meu şi nimic din ceea ce numim clişeu nu-mi vine în minte. Şi o spun cu părere de rău, nu ca pe o laudă, căci realizez că sunt mult mai săracă decât atunci când uitam de ridicol, de convenţii şi, îndrăgostită fiind, nu catalogam niciun gest drept depăşit.
O cină romantică sub clar de lună, micul dejun servit la pat, sărutul în ploaie, jurămintele de iubire pentru eternitate sunt doar câteva porniri iraţionale, numite „siropoşenii", care mi-au colorat viaţa. Cândva, demult, poate prea de mult...
Nu ştiu dacă de teama clişeelor am ajuns să resping orice pornire iraţională, care ne hrăneşte sufletul, dar cred că, bine dozat, romantismul e benefic pentru orice fiinţă emoţională. Mai realistă decât îmi face bine să fiu, spun că romantismul este doar pentru fiinţele slabe de înger, care ajung să trăiască doar pentru inimioare roz din zahăr ars... Şi tot eu cred că a căuta în permanenţă sufletul-pereche şi a confunda fericirea cu aflarea Jumătăţii este la fel de nociv ca absenţa totală a romantismului din viaţa noastră.
Încerc să-mi amintesc ultimul gest romantic de care să nu fi râs, dar
nu-mi vin în minte decât câteva clişee trăite în anii adolescenţei... E mult de atunci... poate prea mult. Şi uite aşa mi se face iar dor de o comedie romantică, la care să plâng şi să râd fără să mă vadă nimeni.
