Nu mă voi referi aici la dogma geneticii ADN-ARN mesager-proteină, la proteomică, la funcţiile ADN genomic şi ale produselor sale, la moleculele de ARN transcrise şi la proteinele pe care le specifică, la transcriptom şi proteom, la metaboliţi, apoi la relaţia dintre genom şi fenotip, în stare de sănătate şi boală… Aceasta nu este o expunere a rezultator unei cercetări ştiinţifice, ci un eseu, istoria fiziologiei de la începuturile umanităţii până în prezent şi extrapolat în viitor. Logica viului din titlu nu se referă la noţiunea care în chineză reprezintă ştiinţa fiziologiei, echivalent cu ungurescul „ştiinţa vieţii“ şi cu ceea ce Pavel Vasici-Ungureanu denumea antropologie, ori la filosofia naturii a lui Jean FranÎois Fernel, ci la zorile fiziologiei, când se impunea delimitarea, la om şi animale, a viului de non-viu. Primele funcţii recunoscute drept caracteristici ale viului au fost mişcările respiratorii, bătăile inimii şi motilitatea, permiţând omu Publicitate lui să delimiteze viul de non-viu, pentru semenii săi şi pentru majoritatea animalelor. Concomitent, a fost sesizată şi pre­zenţa sângelui ca pâlpâire a vieţii, ca şi integritatea capului ca reflectare a conştienţei. Să punctez crâmpeie de istorie a fiziologiei, începând cu protofiziologul părinte al medicinii, Hipocrate din Kos, continuând cu William Harvey şi Claude Bernard, şi până la James Bassingthwaighte, care a intuit Physiom, implicat în ceea ce numim sistem şi genom. Dintre antemergătorii de pe meleagurile noastre, practicanţi ai medicinii laice şi sacerdotale, apoi ai medicinii magico-empirice, să păstrăm în memorie pe Alexandru Mavrocordat, care a pledat pentru teoria lui Harvey, pe Dimitrie Cantemir cu Descriptio Moldaviae, din care răzbat studiile sale medicale, pe Alexandru Teohari, cu prezentări de fiziologie umană, şi, nu în ultimul rând, pe Pavel Vasici-Ungureanu, care a i