Clasa „zero“ - sau clasa pregătitoare -, o perioadă de tranziţie între grădiniţă şi şcoala propriu-zisă, a stârnit multe discuţii de când a fost introdusă în învăţământul românesc. Puţini ştiu, însă, ce implică ea şi ce fac cu adevărat copiii în această perioadă.

25 de sufleţele, atât numără clasa pregătitoare „zero“ A a Şcolii cu clasele I-VIII nr. 12 din Craiova. În afară de mezina clasei, o fetiţă cu părul creţ, care are cinci anişori, toţi au şase ani. Le-am făcut o vizită ieri-dimineaţă, iar ei ne-au primit cu un „bună ziua“ mai mare decât ne aşteptam, îndrumaţi de doamna învăţătoare Viorica Vasile.

Desenând emoţii

Am nimerit la ora de Dezvoltare Personală. Ne-am aşezat în spatele clasei, fiindu-ne foarte greu să ne păstrăm nevăzuţi. Ochii erau aţintiţi asupra noastră. Ne-am făcut, totuşi, cât se poate de mărunţi, lângă un băieţel cu ochii mai albaştri decât cerul, şi am privit cum cei mici învăţau să exprime, prin desen, emoţiile de bază: bucuria şi tristeţea. „Eu mă joc cu tati fotbal pe teren“, spune Rareş, chemat în faţa clasei, care recunoaşte că asta îi provoacă bucurie. În spate, doi copilaşi încearcă să-şi termine desenul şi-şi împrumută reciproc carioci. „Eu cu o fată mergeam pe role şi o altă fată era tristă că ea nu avea role“, continuă seria de mărturisiri desenate o copiliţă cu părul şaten, prins în elastic roz.

Clasa se umple puţin de zgomot. „Cine mă aude, mâna sus!“, spune doamna Viorica. Cei mici - nu toţi - se conformează şi ridică mâna. Liniştea se aşterne iar printre băncuţele mici. Desenele bucuroase sau triste îşi ascultă în continuare povestea din glasul celor ce le-au creat.

Ora se apropie de sfârşit. Pauza e exact după colţul scărilor ce duc spre curte, unde copiii coboară în ordine: fetele primele, băieţii, adevăraţi cavaleri, la urmă. Într-o bluziţă mov, cu o clamă-fundiţă ce-i prinde bretonul cochet, me