Articolul anterior a prezentat pe scurt succesul cuantificabil al Poloniei în ceea ce priveşte absorbţia de fonduri europene. Pentru a înţelege mai bine acest fapt, articolul de faţă va expune principalii factori care au stat în spatele acestui succes şi care au făcut din Polonia liderul regional în materie de absorbţie şi cheltuire a fondurilor europene, şi un potenţial model pentru România.

Divizarea administrativă

Înainte de 1998 Polonia a avut 49 de unităţi administrative similare cu judeţele din România. Guvernul de atunci, condus de Jerzy Buzek (fostul preşedinte al Parlamentului European), a decis să pună în aplicare o reformă administrativă. Împărţirea teritorială a Poloniei, care a intrat în vigoare în ianuarie 1999, se bazează pe un nou model, cu trei niveluri: comuna (gmina), districtul (powiat) şi voievodatul (województwo), care funcţionează pe principiile descentralizării şi auto-guvernării. În noua diviziune administrativă, comunele şi districtele reprezintă unităţi de guvernare locală, iar statutul voievodatelor este acela de unitate de conducere, responsabilă de executarea politicii regionale, fiind unitatea de înalt nivel teritorial cu o guvernare mixtă între guvernul central şi auto-guvernare. Polonia are deci 16 regiuni care au putere, comparabile cu regiunile autonome din Spania sau Italia. Acestea au un parlament local, „sejmik”, şi un consiliu executiv condus de un preşedinte numit „marszałek”. Regiunile colectează anumite impozite, atât de la persoane fizice cât şi de la întreprinzătorii privaţi.

Majoritatea fondurilor concepute pentru a dezvolta zonele regionale, în alte cuvinte, banii UE pentru drumuri, spitale, educaţie, sunt sub managementul autorităţilor regionale. Aceste autorităţi negociază direct cu Comisia Europeană. Ministerul Dezvoltării Regionale participă la aceste discuţii, dar nu le dictează regiunilor ce să f