Riscul are ca fundal personalitar curajul, iar ca specie tipologică îndrăzneţul; finalitatea este calculată ţintind către o gratificaţie a adlerianului „Streben nach Macht“. Riscă acela care se aruncă cu pieptul gol în faţa armelor încărcate, dar mizează pe şansa că nu se va apăsa pe trăgaci. Opunerea are ca fond psihologic aptitudinea transcendentalizării. Cel care rezistă nu mizează pe şansă, nu crede în salvarea sau izbânda sa, ci, asediat, refuză fără să se gândească la altceva. Opoziţia nu are finalitate, fiind caracterizată prin nonprofit; în acest fel, oricine filosofează, chiar fără a fi filosof, se jertfeşte. Există parcă o incompatibilitate între risc şi pierzanie: cei ce pierd nu calculează riscul, iar cei ce riscă Publicitate nu acceptă pierderea. În timp ce riscul se constituie ca un comportament biologic generalizat, sacrificiul este o îndepărtare de comun, o pregătire a unei experienţe privilegiate, care, fără a cunoaşte alte motivaţii decât cele interioare, dă naştere în mod liber propriului său obiect constituit într-o „altă natură“, unul modelat în felul naturii, dar opus legilor sale. Opoziţia dintre felul impus de natură, care generează riscul, şi posibilitatea de a crea liber obiecte ale minţii, care generează opoziţia, este de aceeaşi categorie cu antinomia corp–suflet. Demersul imolator stabileşte spaţiul în care se afirmă libertatea imaginii faţă de substanţa sa şi se opune înglobării subiectului în obiect. Fără scăpare înseamnă asumarea nimicului heideggerian şi acceptarea unui sentiment de teamă sublimă, limită a distanţelor extreme: faţă de unicitate este adevărat excepţională, faţă de clădire este adevărat rară, faţă de creştere este adevărat uscată, faţă de îngrădire este adevărat întrerupere, faţă de drumuri este adevărat abandonare. Cel ce se străduieşte până la capăt are meritul că, după ce s-a convins că speranţa