Rămânând în sine captivantă în ideaţie şi informaţie, cartea cu care a debutat Andrei Oişteanu provoacă astăzi, la reeditare, o serie de posibile observaţii contextuale.

Mă voi opri, în cronică, mai cu seamă asupra lor, lăsând altora, mai pricepuţi decât mine, privilegiul de a comenta în termeni de specialitate materia Grădinii de dincolo. În prefaţă, autorul însuşi recunoaşte că a fost o vreme tentat s-o rescrie cu totul, păstrând probabil tonalitatea, dar eliminând ce se putea elimina din surplusul bibliografic. Lucru explicabil. Scrise la tinereţe, înainte de treizeci de ani, cele două eseuri bloc care o compun conţin numeroase accese de erudiţie. Andrei Oişteanu cel de acum n-ar mai face, poate, atâta caz de diversitatea lecturilor sale. Numai că, pe de altă parte, n-ar mai dovedi nici un atât de tenace patos analitic în lectura unui singur basm, Harap Alb, ca scenariu iniţiatic (aproape o sută cincizeci de pagini fiind dedicate acestui demers). Aerul timpului îşi are bunele şi relele sale.

Dacă astăzi Grădina de dincolo. Zoosophia dă o uşoară impresie de datare, e şi din cauze de metodă. Foarte à la page cândva, comentariile mitologice pe care le practică aici Oişteanu nu-i mai atrag pe criticii generaţiilor mai noi. (Cu excepţia, să zicem, a lui Bogdan Creţu, care are sub tipar un studiu dedicat bestiarului cantemiresc din Istoria ieroglifică. Aici însă subiectul, ţinând de Evul Mediu târziu, justifică fără rest abordarea). De fapt, la o inspecţie sumară, ultimul atlet al acestei şcoli de interpretare este Dan C. Mihăilescu, al cărui debut, cu Perspective eminesciene (1982), e practic leat cu Grădina de dincolo (1980). Lectura alchimică a Sărmanului Dionis face casă bună cu aceea iniţiatică a lui Harap Alb. Faţă de aceştia doi, Mircea Cărtărescu, în eseul despre abisurile psihologice ale poeziei lui Eminescu (Visul chimeric, la origine o teză d