Aurel Pantea face parte din acea familie rară a poeţilor vizionari, de esenţă expresionistă, pentru care cuvîntul e la fel de important ca şi tăcerea depozitată în interiorul său.

Negru pe negru semnifică infinitul, căderea dintr-o stare întunecată, într-o altă stare, încorporată înlăuntrul ei, şi mai întunecată. Avem, astfel, de-a face cu un lanţ nesfârşit de căderi dintr-un plan în alt plan secund, din nimicul mai mic în nimicul mai mare, atotcuprinzător.

Noutatea concepţiei lirice a lui Aurel Pantea e aceea că el defineşte, apelînd la imagini şi metafore de o sobrietate clasică, un univers modern sau postmodern avînd o singură dimensiune, cea interioară. În Negru pe negru nu există nici timp, nici spaţiu, ci doar linii şi puncte, ce se întretaie între ele, creînd iluzia spaţialităţii. Abundenţa de negru are menirea să inducă privitorul în eroare. În fond cum poţi percepe universul ca întreg vieţuind ca parte infimă înlăuntrul lui? Dar oare întregul poate percepe sau, mai bine zis, poate empatiza cu părţile care-l definesc? Vieţuim, de fapt, într-o dublă eroare, de formă, şi de fond. Prezenţa şi absenţa fiind două feţe ale aceleiaşi medalii. Rotaţia de umbre şi suprapunerile de planuri au menirea de-a induce cititorului o stare de halucinaţie perpetuă.

Pentru Aurel Pantea, scrisul reprezintă, după cum afirmă însuşi poetul într-un interviu, un „act de expiere, dar şi un act de exorcizare”. Şi tot el adaugă: „Naturile conflictuale, cum sînt eu, îşi găsesc mîntuirea în fiecare poem. Am mai spus asta şi acum 15 ani, dar încă nu m-am ţinut de cuvînt: aş vrea ca poezia să atingă sensul rugăciunii. Ceea ce am trăit eu în ultimele două, trei cărţi este o experienţă a traversării infernului, o expresie a răului, la capătul căruia nu-mi rămâne decît să mă rog. Aş vrea ca ultimele cărţi pe care le scriu să fie cărţi de rugăciune.” În acelaşi inter