„Am reluat «Intersecţiile»“, i-am spus deunăzi unui prieten de aici, din America. „Fii atent“, m-a averizat, „în România totul e politizat la extrem. Nu numai ceea ce scrii este citit într-o cheie politică, dar pînă şi unde publici este considerat semnificativ. Şi, deci, potenţial periculos.“ „Periculos?“, am întrebat mirat. „Da, fiindcă dacă te ţii departe de cele politice, eşti irelevant, şi dacă vrei să intri în hora politicului, trebuie să te implici în realităţile sale neplăcute…“ – mi-a răspuns prietenul american. Cum rezolv eu această nouă versiune a cuadraturii cercului? Ceea ce se întîmplă în România în aceste luni premergătoare alegerilor ţine evident de politică. Cînd parlamentarii decid să-şi modifice apartenenţele de partid şi, drept rezultat, se naşte o criză de guvern, e vorba de­spre politică. Cînd noul guvern ia măsuri dramatice pe mai toate fronturile, la fel. Cînd însă noi, spectatorii sau participanţii volens nolens la sarabanda politică, încercăm să-i înţelegem rosturile şi să-i interpretăm semnificaţiile în plan economic, social sau, Doamne fereşte, moral, ne plasăm în sfera politicului. I-am spus prietenului din Washington că voi încerca totuşi să scriu uneori despre lucruri relevante pentru publicul larg, deci despre politică, fără a scrie totuşi articole „politice“. Mă voi referi întotdeauna la politic mai degrabă decît lapolitică. Mă aşteptam să-mi spună că acesta este un exerciţiu de sofism şi mă gîndeam cu febrilitate la un răspuns convingător care să evite necesitatea unei incursiuni în filozofia greacă antică. Platon s-a pronunţat, ce-i drept, tocmai în acest context, şi ne-a explicat că educaţia induce în om capacitatea de a judeca în mod obiectiv lucrurile: ceea ce s-ar putea reformula în termeni simpli, spunînd că omul cu minte e capabil să stea strîmb şi să judece drept. Am scris capabil, ceea ce nu înseamnă că o şi face în mod