Folosirea stângace a calificativelor: „În acest loc a fost sanatoriul în care a murit marele poet Mihai Eminescu.” Cine a scris nu ştie că Mihai Eminescu, fără marele poet, înseamnă mai mult.

Aştept multă vreme un 135. În staţie, doi bătrânei. Prin faţa noastră trec tot felul de maşini, unele cu anunţuri. „Ia uite, zice ea, 49 de euro până la Zürich. Ce zici? –Ştiu eu ce să zic ? Ce să fac la Zürich?”, zice el. E reactualizarea, pe viu, a unei vechi glume evreieşti.

Convorbirea dintre Mircea Ivănescu şi Gabriel Liiceanu începe cu evocarea de către primul a felului cum a fost receptată vestea morţii lui Stalin la noi. Nu-mi amintesc primul moment. Sigur sunt că, din familie „reacţionară” fiind, m-am bucurat. Îmi amintesc însă bine mitingul de doliu, la liceu. La Clasic elevii nu erau mulţi. Sala de gimnastică şi festivităţi, actualmente a Casei Studenţilor, era încăpătoare. Mai bine de jumătate rămăsese neocupată după ce ne-am adunat. S-a întâmplat ca tocmai atunci un iluzionist, care-şi zicea indian şi închiriase sala, să intre ca să verifice locul. Era însoţit de un câine. Simţind parcă ceva nefiresc în tăcerea noastră „reculeasă”, patrupedul a început să latre şi să alerge ca un apucat. Până să-l prindă stăpânul şi să-l potolească, solemnitatea momentului se făcuse praf.

Povesteşte şi M.I. despre lumina albă pe care a văzut-o în timpul unei operaţii, sau după – şi nu i-a plăcut. „Şi răstimp de un moment am avut senzaţia unei lumini foarte albe. Şi nu mi-a convenit deloc…”

Luând asupra lui să dialogheze cu Mircea Ivănescu, Gabriel Liiceanu şi-a luat şi un risc neprevăzut. Riscul pe care şi-l asumase Diderot – acesta, însă, la modul fictiv – scriind Nepotul lui Rameau: a apărea ca un burghez aşezat, bien pensant, conformist, pedant, moralizator în faţa unui om cu totul liber, trecut de toate, de bine şi de rău. Când are loc dialogul, M.I.