„Moartea literaturii” se amînă

„Moartea literaturii” e deja un truism. Cînd o spun scriitorii, perspectiva din care se raportează este cea a autovictimizării. Dar cum ar putea să moară literatura, însă, dacă scriitorul o slujeşte cu toată puterea, cu toată credinţa? O religie moare doar atunci cînd îi dispar preoţii şi practicanţii. Da, moare literatura doar dacă scriitorul o abandonează şi se apucă de altceva, îşi omoară timpul cu altceva, în loc să creadă în misiunea sa.

O altă perspectivă este aceea în care scriitorul de azi simte că „marea literaturii” s-a umplut de capodopere, de opuri care se bat de maluri necitite, ignorate şi atunci se simte, bietul, un fir de nisip pe fundul acestei ipotetice mări. E o neputinţă descurajantă, aceea de a nu mai putea anticipa o postumitate ... glorioasă, reparatorie.

În plus, fenomenul de globalizare a dus la crearea unei elite scriitoriceşti continentale (universale) care a luat locul literaturilor naţionale, l-au trimis la colţ pe scriitorul care se voia bardul sau povestaşul unui neam. Că zice cititorul majoritar, obosit şi el de globalizarea de la locul de muncă: De ce să mă încurc eu cu un scriitor local (român, să zicem!), cînd am la îndemînă un raft întreg de cărţi îndelung verificate şi bine promovate ?! Şi uitîndu-se pe raftul ipotetic cu literatură sigură vede pe Kundera, pe Umberto Eco, pe Kadare, pe Oz, pe Greene, pe Heinrich Boll, pe Gunther Grass, cînd nu ne ducem mai în urmă, de la Bulgakov la Kafka, de la Camus la Thomass Man, ca să nu mai spunem de ruşii care fac linişte în jur cu scrierile lor ... ! Şi cîte cărţi citeşte un om într-o viaţă, ca să se considere un om citit? Raportate la biblioteca uriaşă din visul lui Borges, un număr infim. Această atitudine, de renunţare, a scriitorului care nu poate sparge plafonul de literatură care i-a premers, dar şi a cititorului neputincios în fa