Problema cu sindromul Genovese (numit și „Bystander effect“) e că nu poate fi explicat foarte ușor. Oamenii care asistă la o infracțiune sau la o situație de criză în spațiul public nu intervin, nu sună la poliție, nu încearcă să prindă infractorul sau să ajute victima dintr-un complex de motive: autoprotecție psihică prin negare, frică, incapacitatea de a recunoaște necesitatea intervenției (în lumea în care trăim, evaluarea realității devine din ce în ce mai relativă – să fie un jaf pe bune sau un episod la camera ascunsă?), spaima de complicații și ieșire din anonimat. În mod cert, însă, majoritatea cred – sau mimează această încredere – că altcineva va suna la 112, că altcineva va face ceva, și echilibrul dintre bine și rău va fi restabilit. Doar că nu vrem să știm cine și nici să fim de față cînd se întîmplă. Metafora acestui sindrom funcționează pe mai multe planuri în piesa Alinei Nelega, Efectul Genovese, în regia lui Gavril Cadariu, spectacol cu care s-a deschis actuala stagiune a Teatrului Național din Tîrgu Mureș (compania de limbă română). Textul-spectacol, care pune în discuție problema colaboraționismului și a dosarelor de Securitate, funcționează ca o contragreutate în relație cu X mm din Y km al Gianinei Cărbunariu, docu-performance bazat integral pe o stenogramă reală din dosarul de urmărire al lui Dorin Tudoran. Povestea – cu ancore interesante la situații și persoane reale – are sîmburele „clasic“ al conflictului de generație: fiica masterandă la Jurnalism (Diana Avrămuț, aproape o „stea în devenire“ a Naționalului de la Mureș, deși nu pe un gen/stil definit încă) descoperă dosarul de turnător al tatălui (Nicolae Cristache), jurnalist local de prim-plan, laolaltă cu alte dosare ale unor oameni importanți, și-și confruntă părinții cu revelația pe care vrea s-o facă publică. De aici începe procesul maieutic de resemantizare a datelor esențiale: