Atunci cînd vine vorba despre apoteoza de stabilitate și prosperitate internă din timpul lui Carol I, care a coincis nu numai cu întemeierea Statului român de si­ne stătător (1877), ci și cu transformarea domniei din principate în regalitate (1881), analiza vieții politice românești evidențiază activitatea a două partide: cel Liberal și cel Conservator. Se uită cîteodată că în aceeași perioadă, chiar dacă puțin mai tîrziu, s-a născut și la noi social-democrația, ca urmare a nevoii de a exprima poziția și interesele unei pături în curs de afirmare, lucrătorii de la orașe și de prin tîrguri, dar și sub influența unor decantări ideologice din vecinătatea răsăriteană (mărturie stau romane precum Părinți și copii de Ivan Turgheniev ori Demonii lui F.M. Dostoievski), dacă vine vorba despre Vechiul – pe atunci noul – Regat. În Transil­vania, în Bucovina și în Parțiu lucrurile stăteau altfel, fiind parte a evenimentelor din Monarhia Austro-Ungară și a evoluțiilor socialiste de acolo. Dar la 1 decembrie 1918 s-a văzut ce importantă participare au avut socialiștii români – reprezentați la Alba Iulia de Jumanca și Fluieraș –, iar unul dintre marii inventatori români în domeniul aeronauticii, bănățeanul Traian Vuia, s-a pronunțat critic la adresa unirii nu pentru că nu ar fi dorit-o, ci pentru că socotea că ea putea fi întreprinsă de pe alte poziții politice ale oamenilor publici și ale partidelor transilvane. Instalarea la putere a comuniștilor după Al Doilea Război Mondial, pentru o întreagă jumătate de secol, regimurile de dictatură și opacitate ideologică marxistă – în vremea lui Ceaușescu: naționalistă și autarhică, dar uzînd de o retorică marxistă – au îngropat fără speranță atît discuția critică asupra începuturilor socialiste, cît și cercetarea de arhivă liberă și neîngrădită în domeniu. Foarte importante pentru înțelegerea contextului, cunoașterea marilor figuri ș