Din dialogul ratat în 2010 cu Gabriel Liiceanu se remarcă excesele rechizitoriale ale Hertei Müller, semn că ea nu mai poate privi fără mânie înapoi. Nimeni nu scapă din închisoarea părăsită, pentru că, în privirea ei neîngăduitoare, toţi au fost şi sunt vinovaţi.
Cale de mijloc nu există, nici inocenţă, nici rezistenţă intelectuală. Absolutizarea aduce mai degrabă cu atitudinea celui care a înţeles că numai exagerând poate sublinia o normalitate. Altfel nu e cu putinţă ceva nou. Nici nu e de mirare. Din moment ce şi în cel mai recent volum de eseuri memorialistice – Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică - amicii, prietenii, familia întreagă sunt supuşi unui proces aspru şi neconcesiv. De fapt, Herta Müller se comportă asemeni părinţilor rigizi ori autoritari dintr-un preaplin sufletesc, incapabili să transmită eficient sentimente, fie ele ambalate în cea mai simplă dintre candori. În acest caz, însă, dincolo de toate, e bine să citim o sensibilitate cu rădăcini ample, imposibil de fixat într-un sol al iubirii regăsite.
Nu am nicio îndoială că la capitolul artificii ironice şi vehemenţe paradoxale Herta Müller e fără pereche. Drept e că, citindu-i cărţile, trebuia să ne aşteptăm la exploziile acuzatoare, mai ales că toată foamea ei de lume vine dintr-o tăcere cronică a scrisului esenţializat.
Dacă în text ai impresia că scriitoarea sapă, fără speranţă, un sistem de subterane existenţiale, mereu adâncite spre un ce abisal, oralitatea, în schimb, aduce cu o eliberare de angoasele şi fantomele muţeniei. În toate cărţile ei – şi mai evident în cele de eseuri memorialistice – vedeta rămâne, dincolo de istorie şi biografism, scrisul.
Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică trebuie numaidecât citit laolaltă cu eseurile din Regele se-nclină şi ucide. Magma de aici se formează. Volumul cuprinde articole şi eseuri despre subiecte la care autoar
