Joan Miró (1893-1983) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi admiraţi artişti ai primei jumătăţi a secolului al XXlea. În pofida originalităţii operei sale, puţini sunt aceia care-l consideră printre creatorii care au transformat radical arta modernă.

Pictorul catalan a compus la sfârşitul anilor ’20, sub dublul semn al lui Klee şi al lui Éluard, o serie de picturi onirice care reprezintă contribuţia sa cea mai remarcabilă la istoria artei. În acelaşi timp, nu se poate nega că producţia sa a atins un anume plafon poate chiar înainte de 1940-1941, perioadă în care a compus faimosul ciclu al „Constelaţiilor”. Ca şi Chagall, Miró a inventat o lume şi un limbaj în care a fost prins ca într-o capcană din care n-a mai putut ieşi. A continuat să repete mereu aceleaşi culori şi metafore până când mare parte a emoţiei artistice s-a disipat.

Miró a fost un artist care şi-a găsit propriul drum, o voce originală, cu o rapiditate care ţine de miraculos. După doar câţiva ani de căutări, în care a fost influenţat de fovism şi cubism, pictează în 1921-1922 „Ferma”, o adevărată arcă a lui Noe domestică, cu vechi clădiri scăldate de soare, cu plante şi animale înconjurând un arbore uriaş ale cărui frunze ciudate seamănă cu nişte rândunele în zbor. „Ferma” este un tablou profund novator, în care caligrafia şi culoarea se întrepătrund, un spaţiu plin de detalii încă realiste dar stilizate până la limita fantasticului.

Nimeni nu se îndoieşte că „Ferma” a reprezentat un punct unghiular al creaţiei lui Miró. O manifestare organizată în comun de Tate Gallery, Fundaţia Miró din Barcelona şi Galeria Naţională din Washington priveşte însă tabloul nu doar în termeni pur plastici, ci ca o manifestare a mândriei catalane.

Nu este o clasificare izolată. Curatorii expoziţiei „Joan Miró: scara de evadare” au căutat să explice întreaga operă a lui Miró prin prisma un