Miracolul apariţiei lui Dosoftei ca poet complet format, atunci cînd poezia românească nu exista încă sub aspect cult, are proporţiile unui fenomen inexplicabil. Se poate spune despre Dosoftei ceea ce, mai tîrziu, Maiorescu va afirma despre Eminescu: „ Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie fiinţă încît să-l fi abătut vreun contact cu lumea. Ar fi fost crescut Eminescu în România sau în Franţa şi nu în Austria şi Germania, Eminescu rămînea acelaşi”.

Este perfect valabil pentru Dosoftei. Mitropolitul Moldovei a fost unul dintre acei poeţi care se nasc prin accident, indiferent de locul şi de timpul în care văd lumina zilei. „Miracolul Dosoftei” apare însă mai pregnant decît cel eminescian; poetul s-a ivit pe teren gol, unde nu existase aproape nici o tradiţie a poeziei şi nici măcar o limbă literară complet constituită. S-a văzut astfel silit să inventeze o limbă literară adecvată şi să imagineze un cod poetic românesc.

În poezie, invenţie absolută nu există. Ca şi Budai-Deleanu peste mai bine de un secol, Mitropolitul a trebuit să plece de la un cadru preexistent, de la un model străin adaptabil limbii române. Spre deosebire de autorul Ţiganiadei, poetul moldovean şi-a anunţat încă de la început cadrul, din moment ce, oficial, n-a făcut decît o semitraducere, adică versificarea unuia dintre cele mai poetice texte biblice, Psaltirea. De fapt, lucrurile stau ceva mai puţin simplu: introducînd o originalitate poetică debordantă în schema preexistentă a Psaltirii, el a pus-o de multe ori pe aceasta din urmă în umbră.

Psaltirea în versuri dosofteiană reprezintă o prelucrare asumată. Cantitatea de poeticitate nouă adusă de scriitorul român covîrşeşte uneori textul-bază.

În variantă originală, Psaltirea lui David reprezenta o suită de paragrafe redactate în proză poetică,