Andrei Ruse, Soni, Iaşi, Editura Polirom, ediţia a treia, 2012
Soni este volumul de debut al lui Andrei Ruse şi, aşa cum declară el însuşi într-un interviu recent publicat online, pare a fi cea mai bine primită carte a lui de până acum.
E de notat faptul că, din 2008 până la varianta de anul acesta, autorul a schimbat finalul (modificare fundamentală). În plus, promovarea se face mai activ, Soni având parte de mai multe evenimente de lansare ceea ce i-a dat o vizibilitate deloc de neglijat pe piaţa editorială.
Romanul lui Andrei Ruse are, cel puţin, două calităţi fundamentale care se văd cu ochiul liber de la bun început: faptul că întregul discurs narativ e confesiunea unei tinere femei, cu o sensibilitate contruită fără stângăcii de outsider (autorul îşi cunoaşte surprinzător de bine personajul), apoi abordarea unor teme de factură existenţială, evitând – cu eleganţă – locurile comune. E, într-adevăr, nevoie de o abilitate literară solidă să vobeşti despre moarte, despre carpe diem, despre religie şi Dumnezeu, despre disperările unuia condamnat la moarte, despre terapii şi relaţii, fără să fii patetic, fără să te sprijini pe clişee şi pe vorbe de duh epuizate, mereu la îndemână. Autorul mizează pe tinereţea personajului lui şi îi atribuie o schemă psihologică permanent verosimilă. Soni (Sonia Vlad) află la douăzeci şi şase de ani că are cancer la stomac în fază avansată şi, din acel moment, tot restul vieţii ei devine o cursă contra timp. Evoluţia unor trăiri naturale de la disperare la acceptarea cu seninătate e trasată direct. Nu găsim nici metafore, nici încifrări filosofice. Ba chiar subiectele generale, întrebările umanităţii la scară largă sunt exprimate aproape trivial. Mesajul romanului este formulat, explicit, de Soni pe parcursul poveştii, cu o directeţe care îi dă originalitate.
Atunci când Soni îi propune prietenei ei, Dana,
