Artistul și „omul din el“ par entități greu de conciliat. „Omul“ simte nevoia să comunice fără opreliști cu semenii, pe cînd „artistul“ preferă să se retragă în deșert cu zeii săi. În cel mai rău caz, atunci cînd nu are imaginația necesară pentru a-și inventa alți idoli, artistului îi place să rămînă între patru ochi cu publicul. Rupt de semeni, de public și de idolii lui de ocazie, artistul-pustnic e imun la ticurile veacului în care trăiește, la ticurile inerente comunicării și, în particular, oricărui dialog. În schimb, singurătatea și comunicarea într-o singură direcție, deși pot fi uneori fecunde, se dovedesc prielnice mai ales egotismului și propriilor ticuri. Cazul lui Glenn Gould mi se pare, în această privință, cît se poate de revelator: să ne amintim de discurile lui cu Sonata în si minor de Chopin, cu A treia Sonată de Skriabin sau cu înregistrările sale tardive din muzica lui Bach. Toate prejudecățile noastre – ale pămîntenilor – îi sînt străine. Ai spune că asculți cîntatul unui marțian căruia îi place muzica noastră, dar care habar n-are de sensurile pe care noi, pe drept sau pe nedrept, i le atribuim. Minunat și monstruos totodată, rezultatul sonor e, fără nici un dubiu, un tur de forță. De la un moment dat, toate înregistrările lui Gould par opera unui marțian. Jos pălăria! Regret doar că acest extraterestru, cu ideile sale inaplicabile pe Pămînt, a pogorît pe tărîmurile noastre sublunare avînd mereu înfățișarea aceluiași marțian. Unele dintre înregistrările sale (de pildă, sonatele de Mozart), demodate din capul locului, fac dovada unei originalități rîvnite. Cînd le asculți, îți vin în minte peruca punk a Petulei Clark sau Gioconda mustăcioasă a lui Marcel Duchamp. Nu-l vom fi lăudat niciodată îndeajuns pe Glenn Gould pentru că a avut curajul să nu gîndească în ton cu gloata. Înseamnă deci că trebuie să gîndim ca el? Înainte de a spune ceea