Nu e nimic eroic în povestea omului glorificat de stelişti, ci doar durere nesfîrşită, nebunie cruzime şi 28 de morţi.

În mai 1974, şoferul ieşean Eugen Grigore îşi găseşte casa din Copou arsă, cu familia sa, soţia şi trei copii, moartă în ea. El află că nişte ţigani ar fi comis crima şi, din cauza pasivităţii autorităţilor, care tărăgănau ancheta, o ia razna, bea o jumătate de sticlă de coniac, se urcă în camion şi calcă, înainte şi înapoi, cu monstrul pe roţi, o şatră de ţigani din Cartierul Ciurea, omorînd 24 de bărbaţi, femei şi copiii!

Este închis şi moare, conform unor relatări, după ce a ieşit din închisoare, fiind la rîndu-i călcat de un camion în 2009!

Ieşeanul şi-a găsit familia ucisă şi casa arzînd în 1974. Miliţia şi Procuratura n-au putut rezolva cazul din cauza lipsei mărturiilor. Grigore avea 27 de ani. A intrat cu camionul într-o şatră de ţigani de la marginea oraşului, pentru a se răzbuna pe cei consideraţi vinovaţi. A fost condamnat la închisoare pe viaţă, mutat în spitale de psihiatrie, a ajuns pe străzi în 2001 şi se pare că a murit călcat de un camion, în 2009.

E mai mult decît o poveste. E un cutremur, unul întins pe durata unei vieţi. Un cutremur în care sîngele, moartea, răzbunarea, colapsul nervos, sărăcia şi impotenţa instituţiilor din România se regăsesc într-un amestec zguduitor şi înspăimîntător de firesc. Dar un cutremur în care nu poate fi vorba de respect.

Pentru că din suferinţa unui şofer de camion năpăstuit, din crima oribilă pe care au săvîrşit-o ţiganii din şatră, din felul strîmb în care autorităţile au reacţionat şi din anii petrecuţi apoi de Eugen Grigore în penitenciare, spitale de psihiatrie şi canalele Iaşiului nu are cum să se nască respect. Poate compătimire, oroare, înfrigurare, dar nu respect.

Final confuz tot sub un camion

Astăzi spunem ce se află în spatele unui nume simplu de p