Manevra lui Victor Ponta, de astăzi, de la Cotroceni, a fost, ca s-o denumim în termeni sportivi, una „telefonată”. Era de aşteptat ca premierul, dintr-un motiv oarecare, ivit în discuţii, să se declare nemulţumit şi să reacţioneze năbădăios; cu atât mai mult cu cât, parte a spectatorilor politici îi reproşa participarea la şedinţa CSAT, alături de Traian Băsescu, deşi promisese că n-o va face-n ruptul capului.

Dacă nu s-ar fi dus, i s-ar fi reproşat că nu doreşte - măcar să încerce - o oarecare coabitare. Dacă n-ar fi plecat, i s-ar fi reproşat coabitarea. Plecând, a dorit să-i convingă pe unii că nu e posibilă coabitarea, iar celorlalţi - criticilor săi din USL, mereu mai mulţi şi mai activi -, să le transmită mesajul liniştitor: „Nu! Nu sunt conciliant, nici vorbă!”.

E posibil ca Victor Ponta să se bănuiască învingător. Mă tem, însă, că şi această inginerie, la fel ca raidurile pre-suspendare, post-referendum şi privatizare Oltchim se vor întoarce împotriva sa.

Aceste fiţe de Goe răsfăţat le faci acasă sau în concediu, când te cuprinde oboseala şi nu mai ai argumente valabile să-ţi impui punctele de vedere; ori când vrei să le dai satisfacţie lu’ Mam’Mare, Mamiţii şi lu’ Tanti Miţa, ca să le faci să tremure de plăcere şi să bată din palme. Dar nu în CSAT, oricât de tare te-ar împunge unii cu sula-n coaste.

Nu intenţionez să gonflez patetic rezonanţele CSAT; să despic firul în patru vizavi de însemnătatea Consiliului; să lăcrimez „naţional”, rostind cuvinte precum „Suprem”, „Apărare” şi „Ţară”. Şi totuşi, dacă un premier se ridică, după 40 de minute de discuţii, de la masa la care s-au aşezat toţi responsabilii cu apărarea unei ţări, e grav. Înţeleg să-i arăţi unui preşedinte, pe care nu-l mai consideri ca atare, părerea ta despre el în alte împrejurări, personale, politice, dar nu instituţionale, la cel mai înalt şi important nivel. @