N-au apucat să se stingă emoţiile superbelor reuşite de la Londra ale sportivilor olimpici, că imnul României s-a auzit din nou în capitala britanică, la începutul lui septembrie.
Ciclistul din Miercurea Ciuc, Eduard Novak, a obţinut primul aur românesc în istoria Jocurilor Paralimpice, performanţă pe care a dublat-o, la câteva zile, cu o medalie de argint. Edi a visat dintotdeauna la o medalie olimpică. Atunci când, după un cumplit accident de maşină, n-a mai putut să practice patinajul, a trecut la ciclism, sport în care, cu ajutorul unei proteze, simţea că poate face performanţă la cel mai înalt nivel. Aşa s-a şi întâmplat. Cu patru ani în urmă, la Beijing, a devenit primul român medaliat la Jocurile Paralimpice. Argintul din China l-a motivat şi mai mult. Au urmat patru ani de muncă pe brânci. A tras nebuneşte. A tras până într-acolo încât, în vara aceasta, a reuşit să-l învingă în campionatul naţional pe reprezentantul României la Jocurile Olimpice, Adrian Nechita. Paralimpicul, triplu campion mondial la categoriile rezervate persoanelor cu dizabilităţi, a fost mai rapid cu patru minute decât sportivul olimpic, în proba de fond!
Reuşitele de la Londra ale lui Eduard Novak i-au impresionat pe mulţi. Ecourile victoriei sale au făcut ca statul român să corecteze, în fine, aberaţia care prevedea ca medaliaţii paralimpici să primească premii mai mici decât performerii olimpici. Justă, răsplata generoasă primită de la Guvern de ciclistul Eduard Novak nu poate masca, însă, dezinteresul flagrant al statului faţă de visele şi ambiţiile celor pe care societatea românească postcomunistă nu i-a scos încă pe de-a-ntregul de sub jignitoarea anatemă de "handicapaţi”. A trebuit ca, la mijlocul anilor '90, să vină la Cluj o scoţiancă, Sally Lamont pe numele ei, pentru ca zeci de tineri cu dizabilităţi să-şi găsească un sprijin în lupta
