Veronica D. Niculescu, Roşu, roşu, catifea. Povestiri cu î din i, Bucureşti, Casa de Pariuri Literare, 2012

Veronica D. Niculescu, cunoscută îndeosebi ca traducă toare a lui Nabokov şi a lui Beckett, publică la tânăra, dar foarte profesionista editură bucureş- teană Casa de Pariuri Literare un volum de proză scurtă bine alcătuit şi, mai ales, remarcabil de bine scris.

Poveştile sunt, aşa cum le recomandă chiar coperta a patra a cărţii, nişte „amintiri din Epoca de aur”. Nu sunt întâmplări extraordinare, dimpotrivă. Felii de viaţă privată, de viaţă cotidiană a unor oameni, a unor copii, chiar a unei pisici, care se zbat în fiecare zi să supravieţuiască în condiţiile dificile pe care vremurile le oferă. Perspectiva aparţine de fiecare dată unui personaj narator, care relatează micile sale întâmplări şi aventuri neînsemnate, aspect ce face de cele mai multe ori deliciul micilor bucăţi de proză. Lumea văzută prin ochii copilului care stă la coadă la ulei, spaima din mintea tinerei dispuse să încerce orice în speranţa unui avort spontan ori universul pisicii care face şi ea coada la alimentară doardoar va căpăta ceva de la „Zeiţa”-vânză- toare căreia i se închină toţi oamenii, calvarul mamei cu trei copii care trebuie să-i hrănească zilnic pe aceştia în ciuda dificultăţilor alimentare, astfel de perspective aparent înguste, de detalii private se completează reciproc pentru a contura viaţa în comunismul românesc, îndeosebi în timpul imposibililor ani ’80.

Concentrarea pe cine ştie ce detaliu, pe cine ştie ce lucruşor imposibil de găsit în acele vremuri este aspectul crud-nostalgic care reînvie atmosfera de epocă. Spre exemplu, în Cărămida, două studente, colege de cămin, caută în disperare prin tot oraşul o cărămidă, o banală cărămidă, imposibil de găsit chiar şi în şantierele de construcţii. Frustrarea pentru faptul de a nu găsi obiectul dorit