Iată ce scriam, într-un jurnal, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani: Un grav simptom al decăderii/subdezvoltării spirituale (fie şi dacă explicabil prin deznădejde şi mizerie) a fost (va continua să fie), la noi, penibila vocaţie a unui soi de cargocult. De-a lungul a vreo cinci decenii, „Criştii speranţelor obscure“ (cum îşi numea Apollinaire propria colecţie de fetişuri, de statuete oceaniene) i s-au substituit, treptat, aceluia care, la Dante, rimează doar cu Sine-însuşi. Nu sîntem singurii, desigur, care, pe lîngă o religie istorică şi revelată, cultivă o mitologie imemorială sau recentă (în sens nu numai barthesian); după cum practică tot soiul de superstiţii, de eresuri – fie ca insolubil zaţ al unor culte anterioare, ca, deci, religie reziduală (astfel făcîndu-se că morţii ni-s duşi la groapă – başca popa – de agramate babe docte!), fie ca erzaţ de religie: religie fără pietate, de contrabandă sau de gang, mizeră şi umilitoare. Căci, dacă o religie dreaptă pretinde o umilitate din parte-ne, ce, în principiu, nu-i nicidecum o umilinţă, o superstiţie umileşte obrazul demnităţii noastre, iar trecerea de la religii îndeaievea la eresuri e totdeauna degradantă, cum este orice involuţie. Faptul că triburi australe perseverează în (sub)cultul mesianic şi escatologic al unei nave (care, astăzi, poate fi una aeriană) salvifice, de peste mări, n-are nimic nedemn într-însul – mişcîndu-ne prin stîngăcia, candoarea şi precaritatea specifice unei religii, să-i spunem: povera, „săracă“, cum arta cu acelaşi nume. Cînd, însă, „oameni botezaţi“, vorba cutărui v(i)ers genial, nu fac decît să-i tot aştepte pe transatlantici, ani de-a rîndul, şi cînd, aceştia nesosind, îi mai evocă şi invocă, la ceas de cumpănă, la greu, ca pe mîntuitorii lor, ei practică, fără onoare, un lamentabil cargocult. (În paranteză fie spus, pasivitatea se plăteşte printr-un – în termeni financia