Recent, uitandu-ma prin cateva pagini scrise mai de mult, am avut surprinderea sa vad ca imaginasem un “peisaj” care zilele trecute s-a transformat, fara a-l regiza eu, inadins, in realitate... Descriam acolo in cateva versuri, un fel de “plimbare”, printr-un oras gol, poate prea gol pentru singuratatea mea, imaginandu-mi totul, exact asa cum aveam sa fac recent, dupa mai bine de doi ani de cand am scris...
Poate ca noi, oamenii ne chinuim inadins sa nu intelegem si sa nu avem incredere in ceea ce ni se intampla sau nu, in ceea ce ni se poate intampla intr un viitor mai scurt, sau mai lung...cred ca prea ne am obisnuit cu inertia miscarilor anticipate ale propriei noastre vieti; poate ca nu mai avem incredere in viitor, tocmai fiindca nu avem curaj sa ne amintim visele. Ori asta ar trebui sa facem prima data. Sa ne amintim visele, sa le detaliem pana in cel mai mic amanunt, ca apoi sa le dam, in acest fel, libertatea de a deveni realitate...
Poate ca putem extrapola, -de ce nu-, aveasta "tema", la dimensiunea unui popor, sau, cel putin, la cea mai mare parte a lui. Daca fiecare din noi si-ar aminti cu ce vise frumoase au pasit in viata, in maturitate, in acel "amplu" al vietii, daca am revizita fiecare din noi visele despre propria asezare in aceasta Lume, a propriei fericiri, poate ca toate aceste "antene" ar prinde, de undeva din neantul de deasupra, o unda de adevar. A avea incredere in drumul tau, pe care l-ai visat, cu siguranta, candva, a avea incredere ca intr-o zi vei intalni un om cu care vei merge in acelasi pas, ca intr o zi vei fixa, undeva, in pamantul tarii tale un loc care intr-un fel iti va purta numele, ca la un moment dat toata dorinta ta va deveni dintr-un fost vis, trecut prin chiar fiinta ta, o realitate?
In Decembrie 1989 oamenii aveau un vis comun: sa scape de dictatura lui Ceausescu, de Securitate si de institutiile de fort