„Poemele din Începe să doară puțin sînt simple și clare și au vibrația necontrafăcută a confesiunii autentice“, scrie Claudiu Komartin. În același timp, Ioan Es. Pop spune: „Și cu toate că referirile la un tată care mutilează și la o mamă neajutorată răsar de peste tot, autobiograficul lipsește. Poeta nu se confesează, nu aflăm de niciunde din ce întîmplări de viață vine marele ei rău, tot ceea ce putem obține în această privință ținînd de înclinația noastră de a imagina anumite evenimente“. În mod paradoxal, amîndoi au dreptate. Laura Dan se confesează și nu se confesează în același timp. Se confesează: ca mulți poeți, vorbește la persoana întîi, ceea ce, orice s-ar spune, creează o atmosferă de credibilitate, dar nu găsim în textele ei toponime, prenume, nici un punct de referință (unde se petrec lucrurile?; cum se numește această brută care este tatăl?), numai substantive comune devenite autentice și individuale datorită forței versurilor. Lucrurile se petrec într-o casă ce pare a fi la marginea orașului sau la țară (curte, clești pe sîrmă), iar tata este și nu este o brută. Sînt scrise despre el lucruri teribile (poate cea mai zguduitoare imagine e cea conferită de versurile: „tata/ a lăsat urme negre/ peste care/ nu o să ningă/ niciodată“ – Definiție pentru tata –, în același timp subiectul identificîndu-se cu el: „sînt precum tata/ o lamă de fierăstrău// dacă iubesc, tai!“ – brațele mele te cuprind ca un năvod). Volumul, deci, nu este un dosar al acuzației: pe lîngă tristețe și durere, transmite și dragostea și dorul după acest tată care, poate, ar putea fi altcineva, un om blînd și iubitor. De aceea, tata este un personaj mult mai interesant și mai plin de tensiune poetică decît mama, care e o victimă și numai atît. Desigur, aceasta e o concluzie la care putem ajunge doar ulterior și oarecum de la distanță. În timp ce citim volumul, mama e o victi