În data de 13 martie 1964, în Kew Gardens, New York, s-a întîmplat tragedia care urma să dea, ulterior, numele unui efect/ sindrom devenit celebru: Kitty Genovese, întorcîndu-se acasă de la serviciu în toiul nopţii, este atacată în faţa clădirii în care locuia de către Winston Moseley, care o înjunghie, fuge, la zece minute se întoarce şi termină ceea ce începuse: o înjunghie mortal de data asta, după ce o şi violează. Toate aceste orori s-au petrecut într-un răstimp de aproximativ patruzeci de minute, în care Kitty Genovese a strigat după ajutor, a strigat de frică (între orele trei şi patru dimineaţa, cînd e linişte şi se aude orice zgomot), dar cu greu s-a găsit, tîrziu de tot, un vecin care să cheme poliţia (din intimitatea apartamentului său). Teoretic (şi practic), nu se ştie nici pînă în ziua de azi cine, ce şi cît a auzit din ce s-a întîmplat şi de ce (aproape) nimeni nu a reacţionat. De aici rezultă aşadar efectul/ sindromul Genovese: oroarea se întîmplă sub ochii tăi şi nu reacţionezi, deşi ai putea. Textul Alinei Nelega disecă, prin prisma efectului mai sus descris, o realitate ce a apăsat ca o pîclă deasă vieţile tuturor celor care au trăit sub comunism în România: este vorba despre dosarele Securităţii şi, mai specific, despre notele informative pe care le conţineau acestea (cu tot ceea ce presupuneau: denunţuri, minciuni sau informaţii aparent nevinovate sau inofensive, însă toate intrînd sub incidenţa morală a simplului fapt descalificant că îl ţii sub observaţie pe cel de lîngă tine şi decizi ce anume azvîrli în afară şi ce nu, dintr-o viaţă care se desfăşoară alături de a ta, cu consecinţele de rigoare în oricare dintre cazuri). Dar, cum se întîmplă şi aici, astfel de comportamente sînt sancţionate – dacă nu pe loc – la distanţă de o generaţie, ajungîndu-se la situaţii în care copiii îşi judecă părinţii. Regizorul Gavril Cadariu descifrează tex