Fruntaşul ţărăniştilor maramureşeni a trecut cu întreaga sa companie din armata austro-ungară în armata română.
Una dintre cele mai impresionante figuri din istoria recentă a României este cea a lui Ilie Lazăr. Descendent a două familii nobiliare româneşti din Maramureş, din localităţile Purcăreţi şi Apşa de Jos, Ilie Lazăr provenea dintr-o dinastie care a dat românilor şapte generaţii de preoţi. Bunicul său a fost protopop greco-catolic al Sighetului. Ilie Lazăr a urmat şcoala primară în Sighet şi tot aici a studiat în primii ani, la Liceul Piariştilor. După un conflict cu autorităţile maghiare, care au încercat să îl aresteze pentru propagandă românească, Ilie Lazăr s-a transferat la Lugoj, apoi a urmat Facultatea de Drept la Cluj. La izbucnirea primului război mondial, el a fost înrolat, ca şi comandant de pluton, în regimentul de români bănăţeni din Lugoj, din armata austro-ungară. Trimis pe front, Ilie Lazăr a dat dovadă de mult curaj. În iunie 1916, în timpul luptelor cu ruşii din Galiţia, el a fost grav rănit, la ambele picioare, care i-au fost salvate printr-un adevărat miracol. Ilie Lazăr s-a reîntors la regiment, unde printre subordonaţii săi se afla Petru Groza, cel care avea să devină apoi un lider marcant al României comuniste.
Decizia de a dezerta la români
În anul 1918, după ce a aflat de Unirea Basarabiei cu România, Ilie Lazăr a decis să dezerteze din armata austro-ungară şi să se înroleze în cea românească. Rusia, controlată de sovietici, capitulase, iar Ucraina era în haos, scena luptelor dintre armatele Puterilor Centrale, naţionaliştii ucraineni, Armata Albă, fidelă ţarului, şi bolşevici. Acesta este contextul în care Ilie Lazăr a decis să se înroleze în armata regală română. Dar nu singur, ci cu întreaga companie. Încet-încet, i-a convins pe toţi soldaţii din subordinea sa. Apoi, a mituit un mecanic de locomotivă ca
