Îl ştiţi pe Niculăeş, „omul năcăjit”, din satul românesc de altădată? Nu-l ştiţi? Citiţi Sadoveanu. Eu l-am revăzut şi, la urmă, mi-a spus ce i s-a întâmplat ciudat în satul lui.
Eram într-o zi de vacanţă la marginea unui codru. Nu cu familia. Făceam jogging. Familia, fireşte, într-o pensiune. Cai de rasă, mâncare ecologică. Ai mei m-au bătut la cap toată vara, vrem la prietenul tău bogat şi puternic. Din acel sat mirific din Moldova. Şi a fost mirific şi ziua, şi noaptea.
Apoi a venit şi întâmplarea. Mă aşteptam eu. Bine că eram singur. Un război ascuns se dă în această perioadă între marea bogăţie şi sărăcie. Undeva trebuie să răbufnească semnele şi rănile. Undeva urâţenia îşi ascute dinţii. Undeva putrezeşte în voie şi-şi va scoate limba. Îşi va scoate şi ochii, ca să ne sperie.
- ’Tuţi sângele şi grijania ta de femeie a diavolului! Urma tămădăul, sexul bărbatului, sexul femeii şi din nou tămădăul. Nu ştiam exact ce înseamnă cuvântul ăsta. Încercam să mă uit în râpa de la marginea codrului. De acolo se înălţa vocea dogită, care se lua la trântă cu cele sfinte. Le târa prin gunoaiele unei vieţi de mizerie, le flutura pe deasupra capului, înfierbântat de alcool. Flocos şi negru. Îmi închipuiam deja ţăranul, pătimaş ca o fiară, care a încolţit pe ascuns vreo jivină sau vreo capie oaie. Auzeam tălăngi uşoare printre frunzare. Atunci ţâşni în cărare o copilă. Era o zgâtie de fată cu gura murdară, cât de cât îmbrăcată. Apoi, a apărut şi zmeul. Înjura fata tot timpul şi încerca să iasă la lumină. Deja îmi închipuiam ce va urma după asta. Avusesem ocazia să trag repede cu ochiul pe sub gardurile putrede în unele părţi răvăşite ale satului.
- ’Tuţi sângele şi grijania ta de femeie a diavolului! Repeta mecanic tot ce spusese în râpă, fără să mă ia în seamă. Fetiţa se zgâia la mine şi râdea la frate-su’. Erau amândoi slabi şi mici de statură. El
